Tătaru şi Siriu cu bicicleta
Autor: Cristi Gabriel Cosma (București)
Probabil puţini dintre voi aţi auzit de munţii ăştia. Obiectivul nostru era Munţii Siriu dar pentru că traseul cel mai scurt era prea scurt pentru bicicletă, cca 17km, am ales să urcăm pe el dinspre Valea Teleajănului, de la barajul de la Măneciu. Traseu relativ lung, 70km dus-întors, cu peste 2000 diferenţă de nivel, am ales să-l facem cu întoarcerea pe acelaşi drum.
La plecare am uitat telefonul în maşină, tre’ să-i mulţumesc lui Nicu pentru poze. M-am trezit de câteva ori spunându-i “fă şi tu poză acolo”.
Traseul urmează coama Carpaţilor de Curbură la est de Ciucaş, Munţii Tătaru şi Munţii Siriu, munţi mici, max 1600-1700. Creasta e străbătută până aproape de Siriu de un drum forestier, pe alocuri destul de abrupt. Ne-am întâlnit de câteva ori cu maşini de teren, în rest niciun călător la picior sau bicicletă. Nu ne-am simţit însă singuri pe traseu. Creasta e de la un capăt la altul o mare păşune şi pe ea mulţi ciobani cu turme şi stâni. Ciobanii foarte prietenoşi, dacă treceam pe-aproape de ei veneau la noi, unii ţineau să dea mâna cu noi, erau vorbăreţi, probabil din prea multă linişte. Sunt acum spre final de păşunat, au stat cu turmele pe munte şase luni, în câteva săptămâni coboară la vale. Ar merita de mers pe acolo doar pentru asta, de stat de vorbă cu ei şi văzut ce viaţă duc ei acolo sus. Ăsta ar fi un documentar interesant. Fără televizor şi fără internet, şapte luni pe an, din martie până în octombrie, mână oile ziua, le păzesc de urşi noaptea, mulg şi fac brânză. Cam la fel că stră-străbunicii lor. Unul povestea cum i-a mâncat ursul o oaie cu o zi înainte de n-a mai găsit decât “pielea, capul şi ţurloaieie”. Se plângea că vin jandarmii să-i numere câinii să n-aibă mai mulţi decât zice legea. Pe altul îl întreba Nicu dacă face focul noaptea la stână şi zicea “Apăi nu dorm în stână, pun şuba pe mine şi dorm afară lângă oi că vine ursu. 12-1, cam asta-i ora lui ”.
Deşi pare o activitate prosperă ei nu par înstăriţi. N-am avut timp să vorbesc mai aşezat cu ei ca să înţeleg cum se trăieşte din oierit. Am întâlnit la o stână un proprietar. Era un semn în drum “brânză de vânzare”. Stâna nu se vedea, era mai în vale. Dornic de brânză proaspătă direct de la producător, îl las pe Nicu în drum şi merg spre stână. Ciobanul mă vede de la vreo 50m şi îmi face semn să mă opresc şi să tac, vine el la mine şi îmi zice “ţi s-a urât cu binele, vii la stână fără băţ fără nimic, tabăra câinii pe ţine”. Lângă stână erau într-adevăr vreo 5 câini tolăniţi pe iarbă, până să-mi zică el nu-i văzusem, se uitau liniştiţi la mine. Eu îi zic “Păi zici că ai brânză de vânzare, am venit”. Mă pofteşte să întru în stână în acelaşi mod liniştit să nu cumva să fac ceva să întărât câinii. Era cu băieţelul lui de 5 ani, l-a ţinut toată vara pe munte şi i-a plăcut, părea genul de băiat care vrea să fie bărbat ca taică-su. Oile erau pe vale la păscut, probabil avea ciobani angajaţi plecaţi cu ele. Dar zicea că munceşte mult, “ieri am muls singur 300 de oi”. Se văita de costuri, plătea chirie pe păşune dacă am înţeles eu bine şi mă întreba dacă nu ştiu pe cineva interesat să cumpere brânză sau carne de viţel. Mi-a dat un kg de brânză bună şi ieftină după ce m-a invitat să gust pe săturate din brânza de pe masă.
Că veni vorba de câini. Muntele Tătaru nu e locul de mers pentru cei cu frică de câini. Sunt multe stâni şi multe turme în drum, toate cu câini. Nu sunt cei mai răi câini pe care i-am întâlnit dar sunt mulţi. La noi n-a fost o problema, ne-am obişnuit, mers grupat, vorbit răstit cu ei, aruncat cu pietre şi adunat de pe jos vreun băţ mai zdravăn pentru “lupta la baionetă”).
Dar n-am vorbit nimic de traseu. Drum lat de mers cu maşina. Pietros pe alocuri, făcea urcarea grea. În prima oră urcat lejer pe coamă spre Tătaru, în a doua mai greu până sus pe culme. De acolo ţară păşunilor. Îi ziceam lui Nicu “poate nu realizezi dar suntem pe traseul de creastă al Carpaţilor”. Creastă fără creste. În zare se vedea vârful cel mai înalt din zonă, Mălâia, obiectivul zile pentru noi. Pe internet scrie Mălaia, am auzit însă ciobani în două locuri diferite zicând Mălâia.
Dar până acolo e drum lung. Fiind de acum sus, urcuşurile sunt mai scurte şi coborâşurile mai dese, drumul devine agreabil. Înainte de Tătaru, Pasul Tabla Buţii. Pe aici au trecut “batalioane române Carpaţii” exact acum 100 de ani şi aici s-au dat lupte grele pe un front secundar celui de la Predeal. Acum aici se găseşte un mic cimitir al eroilor frumos înconjurat de brazi înalţi. Interesant că aici odihnesc atât soldaţii români cât şi inamicii lor.
“Meritul principal al ridicării acestui memorial i-a revenit preotului Ion Vasilescu din Slon, care umblând cu căruţa pe munte, a adunat morţii şi i-a îngropat creştineşte cu slujbă religioasă, indiferent de tabăra căreia i-au aparţinut” (Wikipedia).
Pentru cei care astăzi acuză şi nu văd rostul preoţilor şi al Bisericii, printre ei au fost şi sunt încă oameni cu mult mai buni decât noi.
Intrarea în Siriu se face pe coama muntelui, cu greu îţi dai seama unde se termină unul şi începe altul. Drumul forestier dispare şi se intră în potecă prin pădure. Potecă marcată dar neumblată. Pădurea deasă, drumul se ghicea mai mult după semne decât după poteca acoperită de frunze uscate şi crengi. Pe bicicletă aveai o senzaţie stranie dar placută. Cred că slalomul prin pădurea deasă şi crengile care trosneau sub roţi dădeau farmecul. De la un moment dat urcuşul devenea prea abrupt chiar şi pentru pushbike şi Nicu are un moment de geniu. A zis “hai să lăsăm bicicletele aici şi să continuăm la picior”. Traseul până sus pe vârf urma să fie într-adevăr aproape urcare continuă. Le-am ascuns bine afară din potecă şi am ajuns astfel până sus pe cel mai înalt vârf din zonă, Mălâia. În zare spre est culmi peste culmi, cât vezi cu ochii, Carpaţii de Curbură. În spate de unde veneam noi Ciucaşul stâncos, cu creasta lungă a Zăganului şi Vârful Ciucaş. Şi un colţ de Bucegi în spate departe. Jos în căldare sub Mălâia, Lacul Vulturilor, pare într-adevăr a fi un lac glaciar, surprinzător pentru un munte aşa de mic.
Am stat pe vârf preţ de un sandwich şi am pornit-o înapoi, am recuperat bicicletele şi am început să urcăm ce am coborât şi invers, pe final coborâre aproape non-stop. Pe înserate eram înapoi la baraj.
Tură foarte interesantă, stai pe traseu de creastă dar nu prea sus, munţi numai buni de bicicletă. Lipsiţi de turişti şi plini de ciobani, au şi ei farmecul lor.
Autor: Cristi Gabriel Cosma (București)
Textul este publicat online și aici.
Text câștigător al Premiului III, Categoria Non-Ficțiune, la Concursul de Literatură Montană “Reading Mountains”, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui.
11 Decembrie 2016
Leave a Reply