Premiile “Reading Mountains” 2016 – Premiul I, Categoria Non-Ficțiune

Acolo unde se avântă… oile

Autor: Eduard Munteanu (Galați)

”- Ei sunt supărați pe mine pentru că eu știu ce sunt.” – spuse micul vultur.

”- De unde știi că ei sunt supărați pe tine?”

”- Pentru că ei mă disprețuiesc pentru că vreau să mă înalț, ei vor doar ca eu să ciugulesc în pământ, căutând furnici, împreună cu ei. Dar eu nu pot să fac asta. Eu nu am picioare de pui, am aripi de vultur.”

”- Și ce este atât de greșit în a avea aripi de vultur și a nu avea picioare de pui?” – a întrebat bătrâna bufniță.

”- Nu sunt sigur, asta încerc să aflu.”

”- Ei te urăsc pentru că tu știi că ești un vultur și vor ca tu să crezi că ești un pui ca să te apuci să ciugulești pământul, căutând viermi și furnici, astfel încât niciodată să nu știi că ești un vultur și să te crezi întotdeauna pui. Lasă-i să te urască, ei vor fi întotdeauna pui și tu vei fi mereu vultur. Menirea ta e să zbori. Tu trebuie să te înalți.” (C. JoyBell)

”Făgărașul este cel mai mare și probabil cel mai frumos munte din România.” Asta e o judecată de valoare, adevărată în prima ei parte, întrucât mărimea este ceva ușor cuantificabil, 100 de kilometri de creastă, licitează cineva mai mult, nimeni, adjudecat. Chestia cu frumusețea e mai delicată, ține de gusturi, de preferințe, de ochiul privitorului, măcar al celui care bate atâta drum să ajungă până acolo, al iubitorului. Și dacă mai vrei să îi convingi și pe cei din jurul tău trebuie să vii cu un aparat bun, să ai o zi bună, o lumină bună, să ai, cum ar zice prorocul, astrele de partea ta.

Nu m-am apucat să scriu aceste rânduri ca să conving pe cineva de ceva. Doresc doar să vă povestesc de o aventură adevărată pe care am trăit-o în vara asta împreună cu un prieten bun și vechi – Alexandru Grigoraș (așa sunt prietenii – pe măsură ce sunt mai vechi sunt mai buni) pe una din custurile făgărășene: Mușeteieca – Râiosu – Buda. Și sper ca măcar o fărâmă din povestea asta să vă facă plăcere.

Plecăm pe la șapte dimineața de la frate-miu din Alba cu destinația Făgăraș și pe la nouă jumate suntem gata de bătaie, vorba moldoveanului, care e mereu pregătit de luptă, nu se știe cu cine și nici de ce, turcii și rușii au plecat de mult dar vigoarea nației trebuie menținută într-un fel. Deci, ca să încep această descriere cu un cuvânt potrivit, suntem gata de bătaie cu muntele, cu Făgărașu – Măria Sa, și după ce ne oprim și băgăm o poză de încălzire la cascada Capra, aruncăm un ochi peste deal și analizăm: urcăm, bine, urcăm, dar cam pe unde o să coborâm?

Suntem pregătiți și cu temele făcute, citisem vreo două jurnale tari: Ioan Stoenică – ”Deasupra lumii, la marginea ei”, Marius Popescu – ”Custuri făgărășene: Creasta Mușeteica – Buda – Arpașu Mic” iar pe drum Senty ne mai dăduse și el telefonic câteva sfaturi. Toți ăștia care fuseseră înaintea noastră și-o cam luaseră cu traversarea spintecăturii Budei, iar noi nu prea am vrea să ni se întâmple asta și nouă. Privirile ni se îndreaptă spre culmea pe care urmează să o parcurgem, care închide orizontul pe partea stângă cum cobori Transfăgărășanul către sud și simțim că va fi o aventură pe cinste. De undeva de dinainte de vârful Buda se desprinde un picior secundar ce pare accesibil și vine direct spre est – asta ar putea fi salvarea noastră.

Lăsăm mașina la cabana Capra (1585 metri) și mai coborâm puțin pe asfalt, până în dreptul unei stâne, de unde se iscă o vale frumoasă și abruptă pe care urmează să pătrundem spre lumea Mușeteicii.

Gata, din nou la drum, plămânii palpează din plin aerul curat al muntelui pe măsură ce prindem altitudine. Trebuie să ne orientăm bine să ținem mereu dreapta, în partea stângă se văd niște cascade și niște praguri care ne-ar putea determina ușor să facem cale întoarsă. Acuma și cu ținutul dreapta, e la fel ca în politică: dreapta, dreapta, dar cât de dreapta?

Se pare că nu suficient și iată-ne prinși în hățaș. Am mai urcat abrupturi de multe ori și știu din experiență că cel mai rău e abruptul cu pantă mare, fără copaci și cu vegetație abundentă… exact ca aici. Asta este, sărim câteva tufe, ne tragem cu mâinile de arbuști, folosim metoda celor 50 de fire de iarbă în mâna stângă, 50 în mâna dreaptă și după jumătate de oră tragem pe nări aerul curat al pășunilor alpine.

Meserie – apare muchia Lespezilor vis-a-vis iar în dreapta Lăițelul începe să-și scoată cornul la lumină.

Continuăm să băgăm la deal. Asta e mereu soarta omului – să urce și iar să urce, într-un efort necontenit, să depășească piedici și praguri, important e să nu uite în timpul ăsta să privească în stânga și în dreapta, să respire, să admire, să iubească, să creadă în capacitatea sa de a urca.

Apare și domnul Negoiu, profesorul de geografie. La fel ca în politică, după ce am mers la început pe dreapta, am luat-o către stânga căci către stânga viața pare întotdeauna mai ușoară. Ieșim, ieșim către muchia frumoasă din stânga și descoperim, spre surprinderea noastră… oi, oi, multe oi.

Oile ne așteaptă calme și docile, să ne alăturăm grupului lor.

” – Așa ne trebuie, dacă am mers tot către stânga.” – zice Alex.

Oricum locul e superb, așa că facem poze de jur împrejur: culmea Vârtopel-Arpășel, șarpele alb al Transfăgărășanului și în stânga sus creneluri ce așteaptă să fie parcurse, cu turnul Arpașului Mic cu moțul în ceață.

”- Băi, au și oile avantajul lor, măcar se bucură de ceea ce văd de jur împrejur”.

”- Mă cam îndoiesc, oile stau cu capul în pământ și se gândesc doar să mănânce iarbă, cât mai multă iarbă.”

Continuăm să urcăm, mai ușor de data asta, cu mai multe pauze de respirație și admirație. Asta e povestea cu urcatul: la început trebuie să urci mai tare, pentru a ajunge la un anumit nivel, pentru a vedea lucrurile dintr-un punct de vedere superior. Odată ajuns acolo trebuie să continui să urci dar începi să ai o parte de înțelegeri și o perspective mai bune.

Către sud se văd spinările măiestre ale muntelui Piscu Negru și ale Jorzei și îl întreb pe Alex nelămurit:

”- Nu era mai corect Chiscu Negru?”

”- Nu, că nu suntem în Ceahlău.”

”- Aha, am înțeles.”

Încă câțiva pași către nori și suntem acolo, pe Mușeteica.

Apare soarele. Ce bine că a apărut soarele! Așa cum am zis ni se deschid orizonturile. A meritat, Doamne, a meritat! Făgărașul e la picioarele noastre: Lespezile și Negoiu spre vest, culmea noastră, Arpașii, nea Mircea și domnul Moldoveanu către est și alte câte și mai câte valuri de piatră cu sau fără nume care ne fac inima să tresalte de bucurie.

”- Și eu care credeam mai devreme că suntem oi. Dar sigur dacă am ajuns până aici, dacă am reușit să ridicăm privirile și să privim crestele ce se avântă spre ceruri – asta înseamnă că suntem vulturi.”

”- Vultur este acela care poate să meargă pe marginile lumii fără să cadă în genunile ei. Dacă vrei să rămâi vultur, trebuie să dai în permanență din aripi.”

Gata, trecem la creasta propriu-zisă, la colțane. Suntem urcați pe crenelurile cetății, acum totul este un exercițiu de echilibru. Urcăm, coborâm și iar urcăm. Privim în spate Mușeteica, un mix geologic incredibil. Și eu care credeam că în Făgăraș nu sunt calcare, mare oaie mai sunt.

Ajungem pe Râiosu – vârful secundar și de aici aruncăm o privire spre vârful principal, cu culmea Picuiata în spate. Ciudat nume, privind de pe partea asta nu se vede nici o râie, totul e verde și frumos pieptănat, cred că râia e pe partea cealaltă.

Pornim mai departe, prin strungi adânci și muchii lungi spre muntele cu nume de sfânt – Buda. Viața aici, ca și in altă parte, are o logică simplă: ca să înaintezi trebuie să îți menții echilibrul. Bineînțeles că, cu cât mai îngustă este calea, cu atât mai mare trebuie să fie pregătirea și atenția.

Într-o strungă adâncă, aici pe marginea lumii, ne întâlnim cu Ciobanul.

”- Băieți, mă puteți ajuta cu un telefon, vreau să vorbesc cu Șeful.”

”- Aici sus pe munte trebuie să vorbești des cu Șeful?”

”- Da, dar nu întotdeauna găsesc linia liberă. Uneori mi se mai termină bateria, dar nu ai ce să faci. Trebuie oricum să găsești un mod cum să conduci oile, cu sau fără ajutorul Șefului.”

De data asta Șeful a răspuns, cică asta se întâmplă destul de des în zilele însorite. L-am rugat să-l salute pe Șef și din partea noastră și să-i mulțumească și am pornit mai departe.

Încet, încet, ne apropiem de Buda, cu sau fără mantre. În dreapta trapezul Viștea-Moldoveanu se vede din ce în ce mai clar. Încă o strungă și suntem acolo. Am ajuns. Aici, aici e clar locul. Locul unde se avântă vulturii. Privim de jur împrejur, zâmbim, admirăm, pozăm.

Ne facem un selfie (chiar am scris propoziția asta?).

Din spatele nostru, de după colțanul uriaș al vârfului, se aude un țipăt: ”- Beeeeeeeee”

”- Shit. Băi Alex, iar am luat țeapă. Aici e locul unde se avântă oile, nu vulturii.”

”- Da băi, iar ne-au păcălit ăștia. Și eu care credeam că sunt vultur.”

”- Mai știi, totuși avem două picioare, nu avem blană, și ne place să privim în sus, către cer.”

”- Da, dar nu avem aripi.”

”- Lasă aripile, nu trebuie neapărat. Vultur trebuie să fii în doar în inimă.”

Ne întoarcem. Admirăm. Coborâm, da, pe piciorul pe care îl văzusem la plecare. Dacă urci trebuie să și cobori, nu poți rămâne în permanență cu capul în nori. De cele mai multe ori la coborâre e cel mai greu. Nu știi de unde apare micul pârș de abrupt și te alegi cu vreo luxație. În dreapta sare un ciopor de capre negre. În față apar câteva cascade. Da, sigur, mai vin pe aici, trebuie să mai vin pe aici.

Gata, înapoi în Transfăgărășan. Șarpele alb al civilizației abia așteaptă să ne înhațe din nou. Două ciorbe, vă rog. Cu smântână. Și ardei iute.

”- Chiar a fost mișto, dar tot nu am înțeles.”

”- Ce nu ai înțeles?”

”- Suntem oi sau vulturi?”

”- Cred că cea mai mare parte din timp suntem oi. Dar vezi aici în spate, sub blana groasă avem o pereche de aripi. Important e să nu uităm ca din când în când să le și folosim.”

Autor: Eduard Munteanu (Galați)
Textul este publicat online și aici.


Text câștigător al Premiului II, Categoria Non-Ficțiune, la Concursul de Literatură Montană “Reading Mountains”, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui. 

11 Decembrie 2016 

Lista completă a tuturor premiilor, aici.

Leave a Reply