Traversare Țarcu-Godeanu pe schiuri de tură
Autor: Sergiu Sîrbu (Reșița)
Ziua 1 – 26.12.2010 – Plecăm la drum cu schiurile-n spate
Parcă deja trecuseră prea multe zile de când am fost departe de munte, de natură. A venit vremea să ne revedem, de data asta într-o tură pentru care ne-am pregătit temeinic. Știam că va urma o tură extremă, în condiții vitrege, așadar phisicul era pregătit corespunzător pentru a face față unor provocări mult mai grele decât parcurgerea etapelor preliminare, care au constat în strângerea ehipamentului necesar și apoi a necazurilor inerente cauzate de infrastructura pe care urma să facem deplasarea până la intrarea în munte. Și asta pentru că datele acestei ieșiri păreau din start destul de încurcate: eu eram la Reșița, Marius la Arad, iar tura, presupunând o traversare din Țarcu până în Godeanu, era exclusă posibilitatea folosirii mașinii lui Marius. Stabilim așadar ca punctul de joncțiune să fie în Caransebeș, unde eu aveam să ajung cu unchiul meu alături, drept șofer și de acolo să-l preluăm și pe Marius, pentru a fi lăsați mai apoi la intrarea în traseu.
Dar socoteală de acasă nu se potrivește cu cea din târg și trenul Arad-Timișoara în care se afla Marius reușește să strângă suficiente minute de întârziere, astfel încât trenul Timișoara-Caransebeș să nu țină seama și de intenția camaradului meu de a fi pasager în vagoanele sale. Și uite-l pe Marius în gara din Timișoara, cu tot echipamentul în spate, dar fără tren care să-l lase la destinație. Cu o mică ajustare a programului reușim totuși să întregim echipa, prin bunăvoința unui tren care se îndrepta spre Reșița.
Vremea era mohorâtă și rece, am adunat și o oră și jumătate întârziere față de programul stabilit, dar am reușit totuși să ajungem la intrarea în traseu: puțin mai sus de telescaunul ce-l lăsăm să urce așa cum știe el, spre Muntele Mic, iar noi începem urcușul abrupt spre cracul Pipului. Din păcate cărarea pe care urcam noi era doar pudrată cu zăpada, iar urcarea în clăpari de tură nu poate să genereze o plăcere deosebită, mai ales când cari în spate un rucsac de circa 15 kilograme (aveam în el mâncare calculată pentru 4-5 zile, cort, primus, benzină, termos cu ceai, sac de dormit, haine de iarnă, la care se mai adăuga și greutatea schiurilor ce stăteau cocoțate pe bagaj). Lipsa zăpezii și schiurile ce nu le puteam pune la muncă la alunecat, nu ne îmbucura prea tare căci planul nostru era să ajungem în această primă zi la stația meteo Țarcu (2180 m) și să înnoptăm acolo. La socotelile încurcate de situația trenurilor, se adăuga lipsa de zăpadă și, ca un laitmotiv, situația apăsătoare a umerilor ce șovăiau sub greutatea rucsacilor. Nu obosisem nici unul din noi, dar trebuia să ne oprim destul de des. Fiecare oprire era însă și un bun prilej de a admira magnifica natură, pentru care am și venit de fapt în tură: mii și mii de ace de gheață se uneau în cele mai neașteptate forme, formând construcții miniaturale. Până la urmă și frigul poate avea latura sa frumoasă, trebuie doar să ai ochi să o vezi.
După aproape trei ore de urcuș neîncetat, ajungem la cabana Cuntu. Luăm decizia că nu are rost să forțăm să urcăm până la stația meteo Țarcu, deși știam foarte bine traseul, eram obosiți și vremea era destul de închisă. O porție bună de Remi și un somn odihnitor erau ingredientele de care aveam nevoie înainte de încercările grele ce ne așteptau zilele următoare, în locuri în care nu mai exista nici un fel de infrastructură. Ne aștepta natura pură.
Ziua 2 – 27.12.2010 – Sus, sus, muntele ne așteaptă
Dimineața ne primește cu un peisaj mai prietenos decât ziua anterioară, cu un strat de zăpadă în plus, dar tot insuficient de consistent pentru a coborâ schiurile de pe rucsaci. Și pornim, tot la deal, până la stația meteo de lângă vârful Țarcu, fiind de urcat cam 700 de metri. Urcăm, urcăm, vremea tot închisă, vânt, câțiva fulgi, ceva ceață, adică normalul pentru munții Țarcu, aici nu prea te poți aștepta la condiții meteo de litoral. Dacă se întâmplă totuși să ai cer senin, soare, înseamnă că ai mare noroc. Facem din nou câteva opriri, căci umerii ne cer popas. Parcă am luam totuși prea mult echipament la noi. Regula noastră e să luăm tot ce e necesar, dar nimic în plus față de ce avem nevoie, asta înseamnă că fiecare obiect pe care-l cărăm în spate să-l folosim în timpul turei. Traseul acesta presupune aventurare în pustietate și intrarea într-o porțiune pe care nici eu, nici Marius nu am mai parcurs-o, așadar aveam cu noi câteva elemente de asigurare suplimentare, care să ne confere o oarecare liniște – desigur psihică – carabe, cui de gheață, cordelină și câte un șnur de avalanșă. Ne era prieten și un GPS și o hartă în format mare, plasticată, ce stătea mândră, rulată pe bățul telescopic, urmând să o luăm de acolo în caz de nevoie. Tot mândră și rulată a stat până la finalul turei…
Muntele ne scoate în față în cele din urmă și zăpadă suficient de bună, ca să nu uităm totuși pentru ce am venit – schi de tură! Intrarea în noianul alb s-a produs așadar undeva sub Sadoveanu. Cotim spre est, spre culmea ce urcă spre vârful Țarcu și vântul vine drept din fața noastră, nu cumva să nu ne adaptăm suficient de repede cu climatul de care vom avea parte zilele următoare. Prin valuri groase de ceață, ce vin și trec, zărim și stația meteo, este tot mai aproape – pare un adevărat castel de cleștar, dar noi știm că înăuntru e cald și bine…ultima căldură până la destinația finală.
Ajunși în fața stației meteo troiene impresionante ne blochează accesul, parcă înăuntru ar fi pustiu. Fumul ce iese pe coș, trădează totuși o prezență umană în interior. După câteva minute de curățat zăpada din fața ușii și câteva bătăi în ușă mai târziu, iată-ne în cabană sorbind dintr-o cană de ceai, după obiceiul locului. Au trecut trei ore de la plecarea nostră de la Cuntu, iar planul nostru era să poposim câteva minute și să ajungem în șaua Mlăci în acea seară.
Mulțumim pentru ospitalitate, ieșim din stație, unde peisajul s-a schimbat complet: lumea feerică a ceții și-a făcut apariția. Plecăm totuși pe schiuri, trecem de vârful Țarcu aflat în imediata apropiere, o luăm spre vârful Bodea, dar parcă ceața ne înghite tot mai mult cu fiecare pas făcut. Nu mai înțelegeam mai nimic din ce era în jurul nostru. Să facem o schimbare de plan? Era cam ora 14:00, ceața era deasă, mai aveam aproximativ trei ore de lumină și cu ajutorul GPS-ului puteam ajunge cel mai departe în zona Brusturu-Căleanu sau poate în cel mai bun caz în șaua Șuculeț. Luăm decizia de a ne întoarce la stația Țarcu. Planul nostru era să înnoptăm aici și să ne continuăm drumul ziua următoare, pe vreme mult mai bună după știrea noastră. Lucru ce nu i-a încântat pe meteorologii de la cabană, care încercau să ne convingă să abandonăm planul de plecare, fiind fermi convinși ca vremea nu se va schimba în bine și condițiile se vor înrăutății. Marius sună la „tabăra de bază”, în Arad, unde este verificată și confirmată prognoza meteo: vreme rece, dar senină, numai bună de aventură.
Ziua 3 – 28.12.2010 – Incursiune în albul absolut
Dimineața ne-a întâmpinat cu un cer senin, așa cum ne așteptam, primele raze ale răsăritului făcându-și loc pe bolta acoperită de stele. Urma o zi senină și ne-am strâns repede lucrurile, să plecăm la drum imediat cum se luminează. Schiuri în picioare, vânt ce ne taie la față și un peisaj cristalin, în care se pierde în urma noastră stația meteo. Pătrundem în universul alb, tăcut al naturii încremenite.
Alunecăm la vale de pe vârful Bodea, pe un strat gros de zăpadă. Câteva urcușuri și coborâșuri mai târziu, vedem reperul spre Prislop. Marcajele rare de pe stâlpi ne conduc până în șaua Șuculeț… de aici doar urmele de animale ne mai anunță de prezența altor făpturi în acest pustiu desăvârșit. Albul ceții de pe văi ascunde privirii orice reper al civilizației, singurătatea parcă ne apasă, vântul parcă ne amenință. Aerul rece parcă îmi îngheață plămânii. Totuși pe culme e neverosimil de curată atmosfera, cu priveliști frumoase și întinse.
Zăpada e numai bună, schiurile își pot îndeplini datoria pe deplin. Vântul ridică valuri de ceață din când în când, de pe văi, dar cu aceeași repeziciune le și risipește. Înaintăm spre șaua Mlăci, iar sus în apropierea punctului de maximă altitudine facem un popas și scrutăm orizonturile. Spre sud-est se vede continuarea traseului pe culme, prin Mlăci, apoi vârful Ciocănașu, prin Cracul Olanului, înainte de care ar trebui să virăm stânga spre Vf. Godeanu. Chiar în fața noastră se vede confluența Mlăcilor cu râul Șes și apoi urcușul abrupt spre vârful Godeanu, un traseu mult mai scurt, cu pierdere mare de altitudine, urmată de un urcuș pe măsură, ce implică trecere apelor celor două râuri. Deși știam că există posibilitatea să găsim apele învolburate, jos în vale, iar nici ca timp nu era mai economicos, alegem varianta mai scurtă. Doar ne mersese parcă prea bine ziua aceasta, trebuia un pic forțat și norocul.
Începem așadar coborârea, de pe la 1800 m până pe la 1550 m altitudine, jos în vale. Zăpada începe să se subțieze și atât Marius, cât și eu reușim fiecare câte o tumbă urmată de întâlnirea cu zăpada, fără urmări însă. Tărâmul din vale doarme și el în amorțeala iernii, dar aerul mai cald de aici pare să fi transformat acestă limbă de pământ într-o adevărată promenada, unde vin animalele la adăpat, fiind înconjurați de felurite urme de animale. Tot aici zărim și o străveche stână pastorală constrută doar din piatră. O filă de poveste.
Un bolovan mare ne oferă punct de sprijin pentru săritura de traversare a râului Mlăci. Câteva sute de metri mai jos întâlnim râul Șes, cu un debit mult mai mare decât afluentul său. Asta însă nu schimbă datele problemei, noi trebuia să trecem pe partea cealaltă a râului Șes, ca să ne putem continua urcarea spre vârful Godeanu. Marius ochește un pod de gheață, într-o zonă unde malurile erau mai apropiate, îl testează fără bagaj, se echipează și trece. Îl urmez și eu. Drept răsplată pentru alegerea traseului, ne întâmpină o pantă foarte înclinată. Prima porțiune a abruptului o luăm la clăpar, căci nu ne putem pune schiurile. O probă de rezistență, ce ne aduce aminte de aventuri nu de mult trecute, când ne cățăram pe versanții înclinați spre Khan Tengri, în masivul Tian Shan. Acolo aveam însă corzi fixe și blocatoare, aici totul era un proces liber, natural, fără asigurări.
După vreo jumate de oră de urcat pieptiș, panta se mai îndulcește. Ne punem schiurile după o mică reumplere e rezervelor de energie, cu o gustare dulce. Urcăm, aerul se răcește, șuvoaie reci ne trec pe spate. Marius începe să facă calcule. Nu prea aveam șanse să trecem de Godeanu, eram abia pe la 1800 m și era deja ora 15:00, iar după cei 20 kilometri de mers prin zăpadă ne-au cam istovit. Am început să căutăm un loc de cort, în marea de alb ce ne înconjura. GPS-ul, prieten bun, ne indică o stână aflată în apropiere, dar care nu era tocmai în traseul nostru ascendent. Deși cortul ce-l aveam în dotare necesita un spațiu mic de montare, nu prea ne încânta ideea să ne expunem în plin vânt, la temperaturi de -25⁰ C, asta dacă panta pe care urcam ne permitea să găsim un loc cât de cât plan. Hotărâm așadar să găsim stâna. Între doi versanți, pe un tapșan larg, dormea sub nămeți stâna… și nămeții dormeau în ea. Nu ne descurajăm, punem la treabă lopata din dotare, iar în câteva minute reușim să intrăm. Izolăm crăpăturile cu zăpada ce a pătruns în inetrior și ne facem un loc de cort de cinci stele, date fiind condițiile vitrege din jur. Un ceai cald, o mâncare bună, ne încălzim în sacii pufoși, iar seara își așterne mantia peste întreg ținutul.
Ziua 4 – 29.12.2010 – Spre locuri cunoscute
Dimineață frigul ne pune rapid în mișcare și reușim să ne strângem tabăra în timp record. Pornim din nou la deal, cu dorința de a trece cu bine de vârful Godeanu și să ajungem în seara acestei zile, pe teritorii cunoscute, la refugiul Borăscu. Avem însă de luptat cu noi înșine, mai ales datorită rănilor de pe tibie, care ne vor reduce din viteză. La mine situația era destul de neplăcută, dar niște pansamente plasate strategic și spiritul de aventură mă ajută să trec repede peste acest mic inconvenient.
Ieșiți din nou în lumea vastă și tăcută a iernii absolute, lumina frontalelor ne conduce în urcarea noastră, căci am pornit de dimineață devreme. Nici urmă de loc plan, unde am fi putut pune cortul ziua anterioară. Frig năprasnic, urmat de vântul rece ce dansează în jurul nostru. S-a luminat, însă razele soarelui nu ajung la noi, aflându-ne în umbra unei culmi mărețe. Răsăritul îl imortalizăm doar cu retina, căci aparatul foto refuză să funcționeze la temparaturile la care eram expuși. Ajungem pe Vf. Godeanu – 2230 metri altitudine – și ne bucurăm de căldura timidă a razelor de soare. Pășim într-un univers complet diferit, cu peisaje largi deschise de jur împrejur. Aerul rece și curat ne oferă în dar pentru truda noastră, vederi către crestele întinse, cu detalii până în planul cel mai îndepărtat.
Lăsăm în urmă vederile spectaculoase și începem coborârea unei fețe abrupte, unde vântul a dezgolit bucăți mari de gheață. Urmează o muchie pe care sticlește foarte tare gheața. Se pare că va fi o zi mai puțin plăcută pentru schi. Înaintăm destul de greu și încet, pe marea de gheață. Începem să resimțim tensiunea acumulată datorită încordării excesive pe schiuri, însă la fiecare popas ne ies în cale prețioase formațiuni, încărcate de flori de gheață. Tibia care mă deranja din nou și gheața care ne îngreuna atât de mult înaintarea, ne dădeau toate motivele să fim mohorâți. Însă cum să nu te bucuri când îți este dat să vezi sălbatica natură, sub cântecul lin al nămeților.
Urcăm și coborâm, ajungem într-o porțiune unde traseul este mai lat și zăpada pare să fie într-o stare mai bună. Marius decide să taie un urcuș, urmând o curbă de nivel, însă canturile schiurilor sale scrâșnesc nemulțumite la întâlnirea cu gheața. Totul se petrece foarte rapid, se oprește, încearcă să se întorcă, dar alunecă și o ia la vale spre o prăpastie adâncă. Reușește să se oprească la limită, pe burtă, cu vârful bețelor înfipte în gheață și schiurile poziționate în forma literei X. Cobor la el, îi desfac schiurile și remediem problema și urcăm pe vârful ce nu s-a lăsat ocolit, la pas. Cu schiurile din nou la locul lor, ajungem în șaua Micușa, de unde zăresc o stână în vale. Tibiile ce mă deranjau din ce în ce mai tare, mă îndeamnă să propun să vedem ce condiții de cazare oferă. Coechipierul meu nu pare foarte încântat, dar decidem să coborâm totuși. O pauză mai lungă și un pansamnet bine pus mai târziu, Marius mă convinge că refugiul Borăscu ne va oferi condiții cu mai multe stele, fără zăpadă în interior cum am găsit aici, deci condiții mult mai bune pentru cazare, chiar dacă urcușurile și coborășurile până acolo însumau cam două ore.
Urcarea ne readuce în cale vântul, care ne lovește din față, încercând să ne îngreuneze deplasarea. Gheața e și ea prezentă, ne oferă un joc al derapajelor greu de controlat. Odată ajunși pe platoul Borăscu, atmosfera devine ireală, un dans al zăpezii condusă de vântul intens creează o senzație ireală de plutire pe râuri albe de ceață. Ultima porțiune de coborâre spre refugiu, cu zăpadă mai puțină, jnepeni și mărăcini, determină schiurile să se vrea cotoțate din nou pe rucsac. Dar iată refugiul care ne așteaptă, dormind sub razele apusului, fără fum la coș ce-i drept, dar știm că soba se va pune în servicul nostru, să redea trupului căldura, ce sufletul o simte, după o zi plină de aventură, dificultate și peripeții! Suntem istoviți, dar fericiți că am reușit această tură dificilă, pe care puțini o încearcă și mai puțini reușesc să o și finalizeze. Cu aceste gânduri, ne hrănim copios, ceea ce nu am prea reușit să facem, cel puțin pe parcursul acelei zile și apoi avem parte de odihna binemeritată, urmând ca în zorii zilei să coborâm la barajul Gura Apei, de unde să fim preluați de mașina ce ne așteaptă.
Autor: Sergiu Sîrbu (Reșița)
Text câștigător al Premiului III, Categoria Aventură, la Concursul de Literatură Montană “Reading Mountains”, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui.
11 Decembrie 2016
Leave a Reply