Premiul III, Ficțiune, 2016 – Gina Drăgoiu-Carpen – O clipă pe tărâmul armoniei

O clipă pe tărâmul armoniei

Autor: Gina Drăgoiu-Carpen (Buzău)

Dis de dimineață Sorana, fiul ei, Călin și nepotul de frate, Bogdan, au plecat spre monumentele rupestre de la Nucu – Bozioru. Pornind din satul arhaic Muscelu Cărămănești, au străbătut repede drumul pănă la Muchea Muscelului. Din acest punct, peisajul se deschide larg și, într-o zi senină ca aceea, puteai să vezi până la Brăești și Odăile, sate ascunse printre cutele dealurilor subcarpatice. Foarte aproape se vedeau, în stânga, satele Scăieni și Văvălugile, încingând ca un brâu Dealul Hoților, iar în dreapta, Murătoarea, o vale străbătută de un izvor sărat. Deși se aflau la numai șapte-opt sute de metri altitudine, peisajul avea o frumusețe aparte și părea pătruns de mister, așa cum se înfățișa, nemișcat sub ploaia de soare fin a dimineții de vară.

Au coborât pe un drum de țară și s-au abătut la stânga, pe o potecă ce străbătea șaua Dealului Hoților, într-un punct mai jos al acestuia. Au intrat imediat într-o pădure seculară de fag, un adevărat templu, cu coloane de patruzeci- cinzeci de metri, urcând spre acoperișul de cleștar al cerului și pardoseli ruginii, din frunze veștede, în care te afundai, pășind cu greu. Poteca, aici apărea, aici dispărea, iar Soranei i s-a părut că zărește un fir de apă, licărind sticlos, într-o râpă croită aproape de drumul lor. Cum rămăsese în urmă, nu le-a spus nimic copiilor, încercând să coboare la izvor. Auzise că izvoarele de aici au o apă tămăduitoare și voia să încerce și ea gustul acesteia. Dar, cu primii pași, se îngropă adânc în frunziș, se împiedică și se rostogoli în râpa care nu era deloc mică, așa cum îi păruse ei. În cădere se lovi ușor de ciotul unui fag prăbușit și se prăvăli în izvor. Pădurea – templu începu să se învârtească, iar puterile femeii slăbiră. Degeaba o strigau copiii, care se întorceau după ea, văzănd că nu îi ajungea din urmă, fiindcă ea nu putea să-i audă. Căzuse într-un somn adânc.

– Ce rece e apa izvorului, simt că-mi îngheață mâna ! – zise Sorana, încercând să iasă din lumea visului. Încercă să-și retragă mâna, dar nu putu. Făcu un efort să se ridice, dar o săgeată dureroasă i se înfipse în șold, țintuind-o pe loc. Lacrimi mari și calde se rostogoleau pe obajii ei și un suspin de mare suferință ieși din pieptul ei. Parcă știa că visează și asista la propria ei neputință.

Deodată a simțit că plutește deasupra izvorului, care sclipea acolo jos, tot mai jos. Am murit și mă ridic la cer – spuse ea în vis. Dar își roti privirea și văzu un chip frumos de bărbat, cu părul galben ca paiul și ochii mari, verzi, strălucind sub umbra unor sprâncene dese, dar frumos arcuite. Privii din nou în jos și văzu două picioare mari, uriașe, călcând apăsat peste frunzișul care abia atingea tălpile încălțărilor. Da, un uriaș frumos o ridicase din izvor și o purta pe brațe nu se știe unde.

– Cine ești ? Eeeeștiiii…? se auzii glasul ei, întrebător. Cuvintele ei păreau să se lovească de trupul uriașului și să se întoarcă înapoi , asemenea unui ecou. Cineee eeșștiii…?

Sorana se prăbușii din nou în lumea visului. Nu știa cât timp trecuse, atunci când s-a trezit. Era întinsă pe o lespede de piatră învelită într-o blană de animal, într-o grotă. Lângă ea era un vas de lut în care sclipea un lichid verde și o carafă de lemn, plină cu apă. Se ridică în picioare și păși spre deschiderea dreptunghiulară cioplită în piatră, care ținea loc de ușă a încăperii . Din prag văzu altă pădure de fag, decât cea în care căzuse, mai puțin deasă, dar la fel de înaltă. În pădure nu era nimeni, doar o lumină galbenă poleia frunzele, copacii și pietrele într-o liniște desăvârșită. Se întoarse către pereții grotei și constată cu uimire că recunoaște desenele, mai ales pe cel care reprezenta un pește. Era peștera lui Iosif, pe care o cunoștea foarte bine și spre care se porniseră dimineață ea și copiii. Se ghemui în prag, își cuprinse tâmplele cu palmele și căzu pe gânduri. Un foșnet o făcu să tresară și își ridică privirea.

Același uriaș cu părul galben care o ridicase din izvor, se apropia de grotă.

– Cine ești? Tu m- ai adus aici?

Uriașul începu să vorbească, iar sunetele începură să curgă, ca un potop de șoapte vesele, zglobii. Sorana nu înțelese nimic și se uită mirată la uriașul, care, culmea, nu o speria, pentru că figura lui degaja o blândețe și o liniște fără pereche.

– Nu te pot înțelege ! Vai, nu te pot pricepe! – se tângui ea. Atunci uriașul scoase de la brâu, fiindcă era îmbrăcat simplu, ca la țară, o floare de metal lucitor pe care i-o puse la ureche femeii și începu din nou să vorbească.
– Eu sunt Lumara și te-am adus în Țara Luanei, care se întinde pe aceste locuri, cât vezi cu ochii – auzi și înțelese clar Sorana.
– Țara Luanei? De unde numele acesta? întrebă ea, curajoasă.
– Luana este regele nostru și fratele meu.
– Și toți sunteți atât de înalți ? Noi, oamenii, suntem mici, după cum se vede. Tu pari să ai trei sau patru metri.
– Ce înțelegi prin oameni?
– Ființe alcătuite din trup și suflet. E drept, corpul nostru nu este foarte puternic, dar spiritul, rațiunea…
– Și noi suntem ființe raționale, după cum ți-ai dat seama, iar despre corp…
– Dar de unde veniți sau unde v-ați născut?
– Ca să înțelegi mai bine, vino să cunoști împărăția. Dar, mai întâi, intră în grotă și bea ambrosul din vasul de lut. El îți va da putere și te va ajuta să uiți tot ceea ce a fost rău în viața ta, fiindcă în împărăția noastră nimeni nu este nefericit.
– Vă gândiți și voi la fericire? Vânați și voi himera asta?
– Fiecare dintre noi caută să fie în echlibru cu sine, să fie împăcat cu ceea ce face, doar atât. Am spus nefericit ca să vorbesc ca voi oamenii. Noi căutăm armonia și o găsim atunci când intrăm în vibrație cu natura, cu copacii, cu stelele.

Sorana bău din vasul de lut cu frică, dar, după prima înghițitură își dădu seama de gustul minunat al licorii. O căldură plăcută îi pătrunse în corp după ce termină de băut și o stare de bucrie interioară cum nu mai avusese niciodată. Îl privi pe uriaș cum deschide o trapă în peștera lui Iosif și cum o invită să pășească înăuntru. Intră și văzu un tunel lung, luminat cu o mulțime de steluțe mici , care parcă se țineau după tine și după un timp, ajunse într-o sală mare, plină de uriași blonzi, ca al ei. Erau și multe femei , la fel de înalte și de robuste, ca și bărbații. Toți aveau treabă, așa ca la casa omului. Unii pregăteau niște licori, ca ambrosul, alții lustruiau un fel de săbii de metal. Mai făceau și încălțările acelea mari, haine simple sau unelte ciudate.

Cum se uita ea așa, se trezi că un alt uriaș se apropie de ea, semănând foarte mult cu salvatorul ei, numai că acesta avea pe creștet un fir de metal argintiu lucitor de-ți lua ochii. Era Luana, regele uriașilor.

– Fii binevenită în împărăția noastră!

Sorana îl auzea prin floricica pe care o purta la ureche, care parcă ea vorbea pe limba femeii.

– Mulțumesc că m-ați primit aici, sunteți foarte buni cu mine. Dar de unde veniți și cine sunteți?
– Venim de pe planeta Hara, o planetă mică, dintr-un alt sistem solar decât al vostru. De acolo am fost alungați de Imar, un rege războinic, care a luat puterea după ce tatăl nostru, Lucara, s-a pierdut. Imar voia să atacăm alte planete din galaxie, să pornim un război crâncen, să distrugem pe toți cei care nu ni se supun. Noi suntem un popor pașnic și nu dorim decât armonia.
– Și de ce locuiți în lumea această subpămînteană?
– Imar ne caută, fiindcă firea lui este răzbunătoare și vrea să distrugă armonia noastră și a galaxiei.Uneori trimite luptători sau nave să ne caute, dar, până acum, nu ne-au găsit.
– Tunelurile acestea vă pot adăposti foarte bine…
– Da, ele leagă Peștera lui Iosif de Peștera lui Dionisie, apoi cu Agathonul Nou, cu Aghatonul Vechi, Bucătăria…
– Toate peșterile de la Nucu sunt unite prin tuneluri subterane! exclamă cu o uimire Sorana.
– A fost nevoie să mai mutăm câțiva megaliți, ca să dăm drumul izvoarelor Nucului. Urmează-mă, să vezi!

Un alt tunel, alte luminițe mergătoare, de data aceasta verzi, și o nouă trapă îi scoase la lumina zilei.

Un zgomot de ape repezi se răspândea în jur și Sorana văzu cum apa râului, acum abundentă, se prăvălea după o stâncă înaltă de douăzeci de metri, despletindu-se în două fuioare albe. Deși cunoscut, peisajul părea ireal, datorită acestei cascade. Copacii, iarba, poiana, apa – toate păreau ireale, de o frumusețe răpitoare. Parcă își vorbeau unele altora și se mângâiau din priviri. Armonia domnea în acel loc binecuvântat.

– Apa aceasta e tămăduitoare? întrebă cu glasul gâtuit de emoție.
– Da, din ea ți-am dat și ție să bei când te-ai lovit la picior.
– Dar megaliții aceia enormi din vale, tot voi i-ați adus?
– Nu, i-au adus oamenii lui Imar, ca să poată marca terenul unde vor ateriza navele lor. Trebuie să-i ocolești totdeauna, ca să nu te răpească, fiindcă navele lor sunt nevăzute pentru pământeni.
– Dar voi nu aveți nave? Unde sunt cele cu care ați venit?
– Noi nu mai avem nave, fiindcă am folosit materialul lor ca să putem crea împărăția de aici, să putem supraviețui.
– Asta înseamnă că nu mai puteți pleca…
– Deocamdată, nu.

Deodată o lumină orbitoare, de zeci de ori mai puternică decât cea a soarelui, se ivi deasupra megaliților.

– Să intrăm în grote, strigă Lumara. Sosesc oamenii lui Imar!

Toți fugiră și se adăpostiră în grota cea mare. Acolo văzu Sorana un alt lucru minunat. Într-o încăpere luminoasă – steluțele mergătoare își făceau treaba – era un leagăn uriaș care nu părea agățat de nimic, dar care se balansa ușor într-o parte și în alta. În el stăteau o mulțime de pui de uriași, cuminți, deasupra cărora era o rețea fină de frunzulițe de metal lucitor, care păreau că degajă căldură și, în același timp, îi liniștesc, prin niște sunete diafane. Era copleșitor acest tablou și Sorana s-a îmbujorat de emoție și duioșie.

– Sorana, trebuie să te ducem înapoi în pădurea în care te-am găsit. Copiii te caută și noi trebuie să ne ocupăm de oamenii lui Imar.
– Cum aș putea să vă mulțumesc? Aș mai putea să vin în împărăția voastră?
– Din păcate nu mai poți să revii, fiindcă ușile noastre se deschid o singură dată la o sută de ani, măsurați în timpul vostru. Când însă tu vei colinda pădurile și dealurile pentru frumusețea lor, pentru bucuria de a trăi, când sufletul tău va vibra în același timp cu apele, cu vântul, cu lumina soarelui, noi vom ști. Și ne vom gândi la tine.

A urmat iarăși drumul în brațele uriașului, care Soranei îi părea un fel de zbor. Apoi trupul uriașului se topi într-o lumină verde, intensă.

– Mamă, mai vii ? Unde ești?- strigau băieții.
– Imediat, dragii mei, spuse Sorana. Am găsit aici, în izvor, o floare de argint, mi-am pus-o la ureche și…cred că am visat cu ochii deschiși.
– Să mergem. Ne așteaptă Peștera lui Iosif.
– Și nu numai.

Autor: Gina Drăgoiu-Carpen (Buzău)


Text câștigător al Premiului III, Categoria Ficțiune, la Concursul de Literatură Montană “Reading Mountains”, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui. 

11 Decembrie 2016 

Lista completă a tuturor premiilor, aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *