Premiile “Reading Mountains” 2016 – Premiul I, Categoria Ficțiune

Aventurile Petrei în lumea mare: autostopul către 12 Apostoli

Autor: Roxana Farca, București

Când am fost de acord să o însoțesc pe mama într-o tură foto pe munte, în Țara Dornelor, nici prin cap nu mi-a trecut că va fi așa mult de urcat. Mă uit în sus și am senzația că acest covor verde plin cu flori urcă până la cer și nu se va termina niciodată. Dacă există îngeri pasionați de munte, asta sigur e poteca lor către rai. E frumos, dar eu n-am aripi ca ei. Tot ce pot să fac e să mă țin în plutonul fruntaș al grupului, măcar să arăt că, deși sunt singura care are doar 12 ani într-un grup de adulți, nu mă doboară o pantă. Asta dacă o să reușesc vreodată să ajung acolo sus, la cei 12 Apostoli.

– N-ai să poți, se aude o voce pițigăiată, de undeva din dreapta.

Mă uit și nu văd pe nimeni, sunt vreo patru oameni în față, iar ceilalți au rămas destul de mult în urmă, inclusiv mama.

– N-ai să poți și gata, insistă vocea, de parcă n-aș fi auzit.

Mă uit din nou spre dreapta și nu văd decât niște vaci care molfăie absente, nu pot fi ele, vocea e prea mică pentru dimensiunea lor.

– Hm, hm, își drege glasul personajul misterios. Sunt aici, pe umărul tău drept.

Mă uit spre umărul drept. Mă uit și spre umărul stâng. Apoi din nou spre cel drept, cu gândul că cineva face mișto de mine.

– Nu mă vezi? Ar trebui să îți pui ochelari.

Asta chiar mă enervează.

– Am ochelari, se pare că tu ai avea cu adevărat nevoie de o pereche de ochi mai bună.

Îmi pare rău, eu n-am ochi. Sunt o sămânță care ajuns pe umărul tău din greșeală, atunci când te-ai trântit în iarbă.

– O ce? O sămânță?

– Da. Și chiar dacă nu văd și sunt foarte-foarte mică, pot să simt, după cum te miști, că nu ești deloc pregătită pentru muntele ăsta. Așa e soarta mea, să n-am noroc. Suratele mele au prins transport mult mai rapid, până acolo pe vârf. Eu nu o să ajung niciodată.

Nu văd sămânța, dar vocea sună de parcă ar avea nasul înfundat și lacrimi în ochii pe care nu-i are. Nu serios, asta ce mai e? Vorbesc cu o sămânță pe care nu o văd, care pretinde că nu are ochi și îmi scoate ochii mei pentru că aș fi cel mai slab transport către vârf pe care putea să-l aibă. Iar de parcă asta n-ar fi suficient de dubios, aud dinspre umărul stâng o voce blândă, dar fermă:

– Taci măi din gură, că habar nu ai. Nu descuraja fata, uite ce bine merge față de alții. Vorbește gura aia fără tine și, ce să zic, dacă o ții tot așa poate se scutură și chiar nu mai ajungi nicăieri. Eu cred că mergi foarte bine, Petra, bravo.

Mă uit cu ochii mari pe umărul din stânga, presupunând că pe acolo s-o fi aciuat sămânța păcii, că altfel nu-i pot spune.

– Dar tu cine ești? întreb, deja amuzată de tot scenariul acesta ce pare ireal.

– Eh, eu nu mai sunt mare lucru, sunt doar ceea ce a mai rămas din sămânța care am fost și floarea care am devenit. Sunt doar o petală. Dar crede-mă că știu ce spun.

– Ce știi? Întreabă sămânța de vizavi. Nu știi nimic, tu ești deja pe ducă, ce-ți mai pasă? Eu vreau să am o șansă să cresc, să prind rădăcini, să înfloresc și să fac la rândul meu alte semințe, ca toți strămoșii mei, cer oare prea mult?

Păcat că n-am niște popcorn la mine, devine interesant. Mă întreb dacă ar avea cum să se ia la bătaie, Domnul Sămânță cu Doamna Petală și asta mă face să pufnesc în râs.

– Când oi deveni tu floare, dacă vei merita în cele din urmă onoarea asta, când albinele vor veni să se hrănească la pieptul tău și te vor gâdila cu piciorușele lor neastâmpărate, când te vei lăsa udat de ploaie și scăldat în soare, când vei ști sigur că ți-ai împlinit misiunea pe pământ, poate îți vei aduce aminte cum m-ai jignit.

Comedia s-a transformat în tragedie. Mi s-a făcut milă de o petală, dacă așa ceva poate fi posibil. Cred că jurnalul meu își va șterge singur rândurile astea, atunci când i le voi povesti, o să creadă că am luat-o razna. Adevărul e că am obosit. Domnul Sămânță ar putea avea dreptate. Dacă nu voi ajunge niciodată sus? Ce vor spune ceilalți, când îi voi anunța că nu mai pot? Cum se vor uita la mine și, mai ales, cum se vor uita la mama, căreia îi pare destul de greu să se ducă pe sine, abandonul meu îi mai lipsește. Mă opresc să-mi trag sufletul și să încerc să înțeleg și eu ceva din povestea asta.

– Domnule Sămânță, spun, dar de ce trebuie să ajungi tu tocmai pe vârf?

– Vezi, vezi? izbucnește vocea pițigăiată a acestuia. Vezi, înțeleapta mea Petală, deja se întreabă de ce ar trebui să mă ducă pe vârf! De parcă ar trebui să-i dau cuiva socoteală.

– Domnule Sămânță, te rog să-ți măsori cuvintele.

Replica asta nu știu de unde am scos-o, cred că am mai auzit-o pe la mama, când mă enervam și spuneam lucruri de care în următoarele zece minute îmi părea rău. Dar mi se pare că exagerează și va trebui să-l învăţ bunele maniere. Sau să-l dau jos la prima.

– Dacă nu ai grijă cum vorbești, atât cu mine, de care se pare că depinzi atât de mult, cât și cu Doamna Petală, te scutur la prima oprire și gata. Să aștepți tu acolo pe jos să te ia o vacă, eventual pe limbă.

M-am enervat și eu, clar. Ambele voci au tăcut, surprinse de reacție. Măcar o vreme o să mă pot concentra la urcat, nu la cearta dintre o sămânță și o petală.

– Să știi că ar fi chiar mai bine să-l lași să coboare la prima. Vocea de pe umărul stâng spune asta cu blândețe și fără pic de ciudă, ca atunci când mama mă sfătuiește să iau o linguriță de miere, pentru durerea de gât.

– Te rog, nu vreau să intrăm iar în discuția asta, răspunde ceva mai calm și vocea de pe umărul drept.

– Ce discuție, despre ce e vorba? intervin și eu, gândindu-mă că poate celor doi nu le-ar strica un arbitru.

– Domnul Sămânță aici de față, cum îi spui tu, are ambiții cam mari, îmi răspunde Petala prima. E o sămânță de floare de câmp, de pășune, nu de platou. Dar lui i s-a pus în cap ideea că apusurile și răsăriturile sunt mult mai frumoase acolo, pe lângă stâncile numite 12 Apostoli, că aerul e mai curat și vacile care ar putea să-i curme viața prea devreme mai puține.

– Da, și? Ți-e ciudă? ripostează iarăși Sămânța.

– Șșșt, gata, încetați, intervin eu. Continuă, Doamnă Petală.

– Așa. Adevărul e că prietenul tău de pe umărul drept nu s-a gândit nicio clipă că viața lui s-ar putea să se termine înainte de primul răsărit. Acolo sus e frig, e vânt, numai anumite semințe, adaptate la asemenea condiții, pot rezista.

– Dar de unde știi tu așa de bine? Am avut o o străbunică floare de colț, sunt sigur că am moștenit-o și că voi rezista. Uiți care e problema adevărată: nu de rezistență e vorba, de transport. Măcar dacă aș prinde apusul, deși în ritmul ăsta…

– Măi, dar pretențios și grăbit mai ești, oftează Doamna Petală.

Între timp poteca a devenit mai lină și în depărtare se vede o pădure. Vom ieși în curând de pe pășune și de acolo înainte mă voi simți deja responsabilă pentru soarta Domnului Sămânță. Dacă Doamna Petală are dreptate și acesta nu va rezista acolo sus, mă voi simți vinovată sau, chiar dacă nu voi avea cum să aflu niciodată care i-a fost soarta, mă voi întreba mereu dacă nu cumva era mai bine să nu-l duc cu mine. Oricât ar fi de nesuferit, tot n-aș vrea să fiu eu aceea care să-i facă un rău.

– Știu cum facem, spun eu, încercând să găsesc o soluție. Eu de ajuns sus tot ajung, acum că m-am enervat și nu mai dau înapoi. Deja e mai ușor și nu cred că mai avem prea mult. Dar am o propunere pentru Domnul Sămânță: să nu se dea jos decât dacă e sigur-sigur că vrea să își asume riscul. Să vadă mai întâi cum se simte acolo sus, cât de rece e, apoi să decidă. Iar dacă nu va fi bine, eu pot să-l aduc înapoi, doar ne întoarcem tot azi.

– E o idee excelentă, exclamă Doamna Petală.

Domnul Sămânță tace, probabil că se gândește încă dacă să mă creadă sau nu că voi ajunge până la cei 12 Apostoli. În cele din urmă se învoiește:

– Bine, fie, dar ai să vezi că vei scăpa de mine la întors.

Cearta încetează. Mergem prin pădure, unde eu simt deja nevoia să mai pun o bluză pe mine. Nu fac asta, de grija partenerilor mei de drum. Dar când ajungem printre jnepeni, sus pe platou, un vânt rece îmi pătrunde în oase și un nor coboară amenințător peste stânci. Nu mai pot, va trebui să mă îmbrac, orice ar fi.

– Eu trebuie să-mi pun geaca, acum, îi anunț pe cei doi. Ori vă dați jos, ori nu veți mai avea altă ocazie.

– Dar eu n-am de gând să cobor, mi-e bine aici cu tine. Nici nu visam eu să mă ofilesc pe umărul unei fete așa drăguțe, îmi răspunde Petala.

Știam eu de de o plac mai mult pe Doamna Petală, e o adevărată lady. De la Domnul Sămânță nu se aude nimic, nimic în afară de un clănțănit. Oare semințele n-au ochi, dar au dinți?

– Da îm bra că te o o da tă, îl aud în cele din urmă, vorbind sacadat , de parcă i-ar fi înghețat vocea nesuferită și pițigăiată.

Pun cu grijă geaca pe mine, atentă să nu fac curent și să nu-l dau jos. Petala e deja la mine în mănușă, pe ea am văzut-o și am mutat-o. E mai bine pentru ea acolo, la căldură. Nici nu poate fi vorba de privit apusul și făcut fotografii. Vremea s-a stricat, așa că ne grăbim să pornim înapoi la vale, să mai prindem o geană de lumină, cel puțin până trecem de pădure. Când ajungem din nou la pășuni, e beznă și stelele strălucesc într-un număr amețitor de mare pe cer.

– Să-mi spui când și unde te las, îi comunic Domnului Sămânță, obosită și nerăbdătoare să scap de grija lui.

– Uite aici cred că e bine. Vezi și tu să mai fie și alte flori în preajmă, știi că eu nu văd.

– Alte flori? Sunt milioane, zic, în timp ce desfac fermoarul la geacă.

Suflu puternic spre umărul drept și stau puțin să ascult.

– Gata, se aude vocea pițigăiată din iarbă. Îmi pare rău că te-am criticat și îți mulțumesc. Fără tine aș fi fost deja înghețat acum, acolo sus.

Petala se foiește în mănușa mea și aud cum chicotește. Nu mai sunt supărată pe Domnul Sămânță și, dacă mă gândesc bine, sunt chiar mândră de mine că l-am salvat și că am reușit să urc fără să mă plâng.

– Nici eu poate că nu reușeam fără tine. Înflorire plăcută, îi mai spun, înainte de a pleca din nou la drum, bâjbâind prin întuneric și regretând fiecare pas pe care îl fac prin mulțimea de flori.

Aș lua cu mine toate florile, dar am înțeles, de la Doamna Petală și Domnul Sămânță, că fiecare are rolul lui pe lume, acolo unde îi este menit să fie și să înflorească.

Autor: Roxana Farca, București (LumeaMare.ro). 

Roxana Farca scrie despre călătorii cu copii și nu numai, iar în prezent pregătește o carte destinată părinților călători. Pentru a afla data publicării, la fel ca și alte aventuri reale sau povești inspirate din vacanțele alături de Petra, urmăriți LumeaMare.ro.


Text câștigător al Premiului I, Categoria Ficțiune, la Concursul de Literatură Montană “Reading Mountains”, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui. 

11 Decembrie 2016 

Lista completă a tuturor premiilor, aici.

Leave a Reply