Amintiri prin zăpadă
Autor: Adrian Puiuleț
Premiul II, Ficțiune, Reading Mountains 2017
CAPITOLUL I
M-am născut într-o iarnă……singura pe care nu mi-o amintesc.
Nu ştiu de ce iubesc atât de mult iarna. Şi nici nu ştiu exact ce iubesc atât de mult la ea. Cerurile dezlănţuite cu fulgii aceia mari şi albi, frigul din oasele mele slabănogite sau acel frig cumplit ce îmi îngheaţă sufletul, vântul uscat şi rece ce îmi usucă buzele, vorbele…. paşii care scrâşnesc peste zăpada îngheţată, focul pe terminate într-o sobă uitată de lumea civilizată… Durerea ochilor la stralucirea ei sub soare, sau culoarea pielii mele iarna…
Ştiu insa si cu certitudine că am iubit-o întotdeauna! Si că abia atunci când ultima frunză se contopeşte cu pământul cald sunt pregătită să o aştept aşa cum se cuvine. Cunosc iarna, şi ea ma cunoaşte pe mine însă reuşeşte de fiecare dată să mă ia prin surprindere, şi în fiecare an să mă îmbătrânească. Desi pare ca as avea mai multe motive să o urăsc, o iubesc sincer şi altfel nu pot.
Cum să nu iubesc alunecarea aceasta pe două scânduri atât de caraghioase şi între noi fie vorba DELOC feminine sau sexi, nici măcar înalte ca nişte tocuri subţiri sub o gambă de asemenea subţire, scânduri inventate de oameni, lunecare aproape de fericire, atunci când uit de dureri, iubiri neîmpărtăşite, de oameni şi întristările lor, când inima îşi recapătă sângele pierdut prin colţuri de speranţe. Când sunt doar eu cu Universul, cu liniile create prin imensul alb, cu zgomotele pe care doar răceala zăpezii şi căderea mea mai mult sau mai puţin controlată îmi reamintesc că exist cu adevărat, că nu m-am pierdut printre încercări. Muşchii îmi vibrează uşor iar trupul este tot una cu mecanismul care l-a inventat, cu viaţa însăşi. E ultima coborâre aşa din viaţa, pentru că toate care vor urma, nu vor semăna deloc cu aceasta.
Aud în jurul meu atâtea sfaturi, genunchii îmi tremură, ochii îmi râd, mintea îmi spune că sunt nebună dar COBOR. OF iarnă, doar tu ma înţelegi. Înghite oamenii din jurul meu şi lasă-mi pârtia MIE. Mi se spune „Curaj!!!!” şi râd ….nu curaj, iubire. Iubesc iarna şi ea mă iubeşte pe mine aşa cum ştie, aşa cum poate.
Mintea se goleşte uşor, uşor de zgomote, de amintiri, de imagini disparate şi dezlănţuite a unui amalgam de tot ce a fost şi tot ce va urma, de renunţări şi îndoieli, de sensuri şi chiar de întrebări. Ce altceva să mai existe? Nu mai e loc de tine, iarnă!
Din păcate nu s-a inventat încă pârtia pentru ca o astfel de coborâre să dureze la infinit. Şi sunt tot singură pe telescaunul care mă duce la începutul următoarei coborâri. De data asta, cu bagajul gândurilor pe care nu mai am cum să le ascund…
CAPITOLUL II
De ce nu pot scăpa, în iarnă, de imaginea Omului aceluia, arogant şi zeflemitor, a cărui singur scop pare a fi să câştige un concurs fără nici un premiu. Orgoliu si nimic mai mult!
Mă enervează cât e de înalt, are impresia că domină. Ei domină, ce nebună sunt! Oricum, eu am venit să mă dau pe bucăţile astea de skiuri, nu să mă gândesc la un om al cărui caracter îl dispreţuiesc…
…dacă ar merge telescaunul ăsta mai repede….
…Şi iar el, ei hai că eşti culmea femeie!!! De ce mă obsedează un astfel de om, închis în cercul lui de prieteni, al căror Dumnezeu pare că este? Dacă vine pe pârtie dupa mine, am să-l împing într-un brad! Simt că îngheţ pe telescaunul ăsta…..şi mintea parcă îmi îngheaţă…
I-am cautat poeziile pe net ca să ma distrez……nu m-am distrat. Deloc! Omul acela nu e acelaşi om. Nu poate fi. Omul acela iubeşte şi suferă în fiecare cuvânt, omul acela distruge orice sens pe care l-aş fi găsit iubirii, cel puţin până acum. Aş vrea să mi-l scot din cap, oricum nu e mare scofală, e clar că nu e unul şi aceiaşi persoană. Sau minte!
Clar!
De fapt l-am şi testat, am vrut să văd cum reacţionează atunci când voi lua chitara şi ma voi prosti cu ochii peste cap, cântând versuri de amor îndoielnic… Stupid, dar e iarna mea şi fac ce vreau în ea, eu m-am nascut într-o iarna, chiar dacă nu mi-o amintesc!
Şi a fost, bineinteles, aşa cum am crezut că va fi. Şi-a părăsit „tronul” şi a venit să mă asculte. Desigur ca să aibă motiv apoi ca să facă mişto de mine prin cine ştie ce cercuri de beţivi fără scăpare. S-a comportat exact ca un cuceritor, a ascultat cu atenţie, s-a aşezat liniştit într-un colţ cu mesajul clar: nu mai există nimic decât cântecele tale în lumea asta. Mă distrează uriaşul. De parcă aş mai avea 25 de ani să cred orice bărbat care face pe Casanova.
Şi atunci de ce mai pomenesc de asta? De ce, dintre toate, nu uit privirea lui? Care părea din altă lume, din alt film cum e la modă să se spună? Cred că am să fac o colecţie de „de ce”-uri de mai tot dragul.
Parea sa inteleaga fiecare vers, parea sa asculte fiecare nota… imi tremura mainile si parca nu imi mai gasesc acordurile… ma dezacordeaza omul asta… si-apoi se-ntoarce intre prietenii lui cu glume proaste la adresa altora bineinteles!
Uneori rad… dar doar din politete si bun simt! Nu mi se pare comic!
Câte gânduri încap într-un telescaun?
CAPITOLUL III
Oricum, e clar că nu poate rămâne aşa. Un astfel de om trebuie pedepsit. Locul pe care calca, oamenii pe care ii vede sunt sub el si demnitatea lui. Asa se poarta de parca nimic nu il poate atinge. Cat poti sa fii de mare?
As vrea să simtă pe pielea lui cum e să fi rănit, cum e să fii coborât de pe piedestalul tău de cuceritor. Cineva trebuie să îţi arate cine eşti cu adevărat, cineva trebuie să îţi desconspire faţa ta adevărată, de un nimic fără inimă, de consumator inutil de oxigen, umbră pe zăpadă ce eşti. Baţi pârtia degeaba. Cineva trebuie să o facă şi aceasta voi fi eu, nu faci mişto de mine, nu mă auzi cântând, nu-mi umpli gândurile în iarna MEA, fără să fii pedepsit. Esti rau, nesuferit si arogant! Nici nu ar trebui sa imi pese, si totusi imi pasa.
Am să construiesc o capcană şi am să te prind acolo ca în pânza unui păianjen pus pe ucis. Dar nu am să te ucid. Am să îţi fac cunoştinţă cu tine, cu adevărata ta faţă de egoist, îngâmfat, de individualist, am să îţi fiu propria ta oglindă şi apoi am să te las să agonizezi. Poate te prinde vara agonizând aşa şi vei rămâne acolo! Deşi…….îmi place că eşti prezent! Sunt eu prea buna si nu concep oameni asa rai probabil…
A început să ningă şi cobor încercând să evit fulgii de parcă m-aş teme să nu îi zdrobesc. Sunt cu mult mai liniştită, mai relaxată de parcă toată fiinţa mea ducea dorul unei misiuni, a unui plan.
Ne vom vedea curând, bărbatul meu de două parale. Pregăteşte-te să faci cunoştinţă cu tine, prin mine.
CAPITOLUL IV
Conform planului, de astăzi suntem prieteni pe Facebook. Apoi urmează câteva like-uri, câteva comentarii inocente, apoi câteva discuţii pe chat. Te crezi tu Dumnezeu, n-ai cunoscut o Dumnezee… Ei, nu vreau să îl fac să se îndrăgostească de mine, doar să fie intrigat, curios, de ce nu aţâţat.
Mă simt ca şi cum aş fi cu prietenul meu din copilărie Marius la pescuit. Adică pregătesc undiţa, apoi momeala, apoi arunc aproape, cât de aproape de peşte. Diferenţa e că, la pescuit, nu prea ştii niciodată cam pe unde e peştele. Iar el e atat de mare, nu am cum rata!
Unul din motivele pentru care s-a inventat internetul: poti ascunde emotii in spatele unui monitor.
Se stie la cuvinte… as spune chiar ca nimeni nu a scris atat de frumos ca el, dar e ironic! Eu stiu! Nici nu ma cunosti si incerci sa ma flatezi cu dictionarul… sa fim seriosi! Nu zic nimic, ci doar arunc momeala… si astept… ma fac chiar ca citesc ce-mi scrie… par atat de reala ca si eu ma cred uneori!
Hopa, peştele meu a muşcat. Cât de proşti sunt bărbaţii! Cum le dai putina atenţie, cum se văd călare pe tine, ca apoi să-şi poată anunţa public ultima cucerire. Cică, dacă vreau, pot veni cu prietenii la o cabană unde merg ei des, ca să cântăm, să ne cunoaştem mai bine. De parcă eu nu ştiu ce înseamnă asta. Dar prietene, ce nu ştii tu, deşi iniţial am refuzat, e că voi veni. Normal ca initial am refuzat…..abia m-am abtinut sa refuz….dar am spus elegant „e prea curand. Iar prietenii mei si cu mine avem alte planuri, nu stiu daca voi reusi sa ii conving”. Subtil… Ma stiu… Acum va crede ca am facut eforturi ca sa accept intr-un final invitatia lui.
Voi fi caldă şi dulce! Apoi voi anunţa de faţă cu prietenii tăi planul meu şi omul de nimic care eşti. Voi fi directa, aspra si rece! Atat de rece incat nu ai sa ma uiti in nici o iarna! Atat de rece incat va ninge peste tine cu turturi ascutiti si taiosi! Ca să vadă şi ei că nu e nimic măreţ în tine. Doar carne, oase şi sânge. Şi un creier mic, mic. Ma voi asigura ca vei bea vin! Il voi aduce eu si asa nu vei avea cum sa ma refuzi! Nici la primul si nici la al cincilea pahar! Astept sa imi spui un compliment, unul mic… mic de tot… stiu ca nu te vei putea abtine la cat de dulce am sa fiu! Iar apoi, iti voi raspunde!
Dar asta abia maine……
CAPITOLUL V
Azi noapte l-am visat. Era normal sa il visez, m-am gandit mult la el, am vorbit despre el, am vorbit cu el…
Dar l-am visat frumos. Asa cum sunt sigura ca nu e!
Eram in patul meu mare si cald. Simteam plapuma groasa ca imi acopera trupul si mi-l fereste de frigul de afara.
M-am trezit pentru un moment ca sa imi aranjez parul care imi acoperea fata si ma gadila ciudat si enervant. Mi-am propus sa ma tund! Am deschis ochii: prin geam nu se vedea nici intunericul atat era de inghetat. Aud cum bate vantul, trebuie ca e tare frig afara… ce bine e aici. Ma simt bine in visul meu… nu-mi lipseste nimic, ceea ce nu poate insemna decat ca nu sunt singura. Ma uit in jur si-l vad…e gol. Doarme atat de linistit, abia acum il aud ca respira langa mine. Simt de parca a fost acolo tot timpul, si ca acolo e locul lui. Atat de linistit si de comod sta incat perna si plapuma si patul si camera si geamul inghetat sunt si ale lui. Sunt ale noastre. Rad. Incet intind mana spre el si il ating. E cald. Imi place pielea lui si deodata mana mea o ia la vale peste spatele lui imens. E gol!!! Ma uit la mine…si eu la fel! Eu nu dorm niciodata goala… Rad. Nu mi-e nici jena, nici ciudat, imi e doar bine. Atat de bine incat imi asez capul pe spatele lui si ii soptesc „Sa nu pleci niciodata”. Dar nu m-a auzit, continua sa doarma linistit… Pacat, as fi vrut sa se trezeasca. Sa-l vad. Imi place spatele lui si nu ma opresc sa il mangai…parca adorm desi nu as vrea.
Adorm…
Imi place sa dorm pe burta. Asa dorm eu. Il simt. E tandru, fin, bland, cald, bun. Ma mangaie pe spate. Daca ma trezesc, se va opri… ma prefac ca dorm. Ma saruta pe umeri, pe tot spatele, mai jos si-apoi mai jos… si-mi place, si ma prefac din nou ca dorm.
Dar tremur…ma da de gol tremuratul asta.
„Smechera mica” imi spune razand si ma musca usor de urechea stanga. Urechea mea stanga e mai sensibila ca dreapta, el stie! Ma-ntorc spre el zambind si il sarut pe gura. E atat de dulce! Credeam ca expresia „gura ta dulce” apare doar in cantecele alea penibile de dragoste. Dar cum altfel sa ii spui unei guri dulci? Unor buze atat de moi, si calde si… dulci! E prea tarziu in noapte pentru metafore! E dulce si atat. Si il sarut si-mi place. Ar vrea sa ma sarute pe gat, dar nu ma satur de buzele lui. Rade. Si rad si eu.
Atat de aproape incat nici macar un fulg de nea sau vantul nu ar avea loc intre noi.
Unul!
Dragoste.
CAPITOLUL VI
SPALSH!!!! SPLASH!!! SPLASH!!!
Dimineata aceasta ma spal cu apa rece! Ma uit in oglinda! Trebuie sa ma tund!
Gata, imi spun, revino-ti!
Astazi plecam! Avem de urcat putin, nu foarte mult dar ne va prinde noaptea. E bine că nu sunt singură. Bineinteles ca si-a cocotat cabana la mama dracului sus sa vada lumea sub el. Complexat om! Sau doar arogant! Era culmea, el maretul sa isi ascunda „casa” intr-o padure, intr-un aven rece si intunecat. Doar cerul poate fi deasupra capului sau!
Urcăm prin ceaţa care vine valuri, valuri şi doar lumina lanternelor mai răzbate prin întunericul lăsat prea devreme. Apoi ca într-un miraj sau într-un scenariu a unui reportaj de pe Discovery Channel, ieşim deasupra norilor de ceaţă, unde strălucesc luminile amestecate ale stelelor şi a oraşului pe care nu de mult l-am lăsat în urmă. Nu cred să mai fie mult. O parte din mine se bucură de acest peisaj fantastic, iar cealaltă parte pune la punct, în tăcere, ultima parte a Planului. Va fi desigur, deja acolo, înconjurat de oamenii aceia pe care îi învârte pe degete, arogant şi nepăsător. Am să las să văd cum vor evolua lucrurile, apoi am să-l confrunt cu Planul.
Da, e deja acolo. Ne întâmpină cu un surâs larg fals, mimează o surpriză, ne îmbrăţişăm formal cu toţii. Alături de el, veşnica ceată de beţivi, unii dintre ei depăşind de mult ora de culcare. Dar lui nu-i pasă. Dansează printre ei în timp ce ne arată locurile de cazare, şi e atât de liniştit. Nu pare sa schiteze urma de bucurie sincera ca suntem acolo! Se faleste cu ceea ce au construit, ne-a pus sa ne descaltam de parca am fi calcat intr-un locas sfant! E atat de arogant incat abia astept sa aplic planul meu pe pielea lui…..”imi place pielea lui”. Ar trebui sa fiu cu capul pe umeri! Imi revin si par foarte incantata de ceea ce vorbeste, desi nu am habar ce spune si nici nu cred ca imi pasa.
E evident că nu ştie ce va urma. Îmi schimb tricoul ud şi îi mulţumesc în gând pentru focul care trosneşte în sobă. Ce fac? Nu am voie să fraternizez cu duşmanul. Îmi revin repede la un pahar de vin roşu şi a unei pâini prăjite pe plita sobei.
Iubesc vinul rosu. Cand bei vin rosu, trebuie sa ai o anumita atitudine de respect. Vinul este o jertfa a vitei de vie. O zdrobire, un chin al boabelor dulci. Cum sa nu il apreciezi? Si pentru ca sa iasa bun, sta ascuns intr-un butoi, intr-un beci rece! Singur! Insa cand iese la lumina veseleste pe toata lumea. Era bun vinul acela rosu si caldura cabanei…
Vorbim despre drum şi inevitabil, discuţia ajunge la acel concurs, unde l-am urât atât de mult. Acolo unde l-am cunoscut cu adevarat. Arogant, mare, imbecil, laudaros, considerand ca e cel mai bun intr-un grup de oameni mici si neinsemnati, ca participa pentru ca sa invete pe altii cum se face, sa ne invete pe noi cum sa facem. Doar gandul si amintirea acelor seri ma scoate complet si absolut din sarite.
Alături de el, prietenul lui bun, Romel, cu care (cred că din cauza oboselii şi a unei clare adversităţi) încep să mă contrazic în aşa hal încât sunt plină de nervi, poate şi din cauza vinului, nu reuşesc nici cum să mă exprim aşa cum îmi doresc. Ce om idiot, ce piedică în Planul meu, l-aş arunca departe sub un deal să nu-l găsească nimeni. Mare caracter al ăleia de îl iubeşte! Nu am treabă cu tine, om gol şi decolorat!
Cate orgolii pot exista intr-un singur om? Cat de prost poate fi un singur om? Ma contrazice la fiecare cuvant, arogant. La fel de arogant ca si el… Asa om asa ceata in jurul lui, mi se pare absolut normal. Pana la urma Romica asta este doar o victima a lui. Invatase foarte bine de la el cum sa fie arogant si imbecil. Imi umpluse inima de ura si de suparare… Pana la urma au pierdut! Trebuiau toti sa accepte asta si sa ma lase pe mine sa imi vad de planul meu.
Am venit pentru el…. Şi el, senin, încearcă să ne împace, dar ura ma orbeşte şi plec aproape plângând către cabană.
CAPITOLUL VII
S-a dus dracului planul. Atât de bine pus la punct, atât de mult gândit… Pana la urma e alegerea lui ce fel de caracter imbraca. Poate am sa ii scriu o data. Acum insa îl las baltă de plan, de om, de caracter, şi mai beau ceva…
Beau un pahar de vin pe nerăsuflate, apoi urc în camera mea unde nu mai pot să-mi stăpânesc lacrimile. Ma ascund in cel mai ingust loc posibil, si mai mic, si mai ascuns pentru ca nimeni sa nu ma vada cand vor urca. De ce? De ce se întâmplă asta? Eu slabă? NU! Eu nu plâng… nu acum şi mai ales nu aici. Daca as putea, as pleca acasa. Ii aud pe ceilalti jos ca se distreaza. Eu as mai bea doar un pahar de vin, zdrobita! Ascunsa intr-un butoi, intr-un beci rece as sta si eu. Nu stiu pentru ce imi pare rau, si ce anume ma face sa plang mai mult. Insa imi vine sa plang, si plang fara sa-mi pese. Oricum sunt toti jos, nimanui nu-i pasa, nimeni nu observa ca lipsesc… Nici nu as vrea sa observe. As vrea sa adorm si sa visez… BA NU! Sa NU visez, doar sa dorm.
O scurtă bătaie în uşă şi apare el. Pare îngrijorat, dar desigur a venit să vadă cum plâng, să poată apoi să povestească prietenilor lui. Hai, hrăneşte-ţi orgoliul cu lacrimile mele… ai câştigat, fie! Asta nu schimbă cine eşti… Iar acum nici macar nu imi mai pasa. Eu stau intinsa pe burta, incerc sa dorm. Asa dorm eu.
Sta si se uita la mine fara sa spuna nimic. Cat poate sa fie de inalt… daca as urca pe acoperis tot deasupra mea ar sta. Il urasc! Sta si se uita la mine, … „sa nu pleci niciodata”… Poate visez din nou, dar de data asta deloc placut!
Indraznesc intr-un final sa ma uit la el. Il privesc si el nu spune nimic, parca doar zambeste… Ma uit in ochii lui si nu vad nimic. Imi sterg lacrimile si ochii lui imi spun ca a venit doar sa se asigure ca sunt bine. Că îi pasă. Poate sunt eu într-o stare sensibilă şi văd prostii, ar trebui să îmi revin. Sunt atât de singură… Dar nu-mi place sa fie el langa mine acum… „sa nu pleci niciodata”. Imi amintesc starea de bine, ce cald era, ce linistita zambeam si deodata imi doresc de fapt sa nu plece. Confuz, femeie proasta…
Dar dacă tot e aşa de mare, m-aş ascunde în el să nu mă vadă nimeni în seara asta… El parcă mă aude gândind şi nu se mişcă de lângă mine… parcă are în piept o inimă care chiar îi bate… Doamne, nu se poate întâmpla asta. Nu acum, nu aici, nu el… Mai ales nu el! Acum ii pasa? Acum e bland si bun si calm si dragastos? Cine e omul asta?
Nu se poate să mă fi înşelat atât de mult. Nu este posibil ca, de fapt, aroganţa şi îngâmfarea de la concurs să fie de fapt masca lui pe care o poartă doar ca să-şi ascundă sufletul. Poti ascunde cine esti, dar nu poti ascunde cine esti DE MINE! Ranjetul lui sarcastic, si vorbele lui taioase la adresa tuturor… glumele lui bazate pe slabiciunea altora…
Acum nu glumea…
Îmi spune că îi pare rău că s-a întâmplat aşa, că nu vrea sub nici o formă să mă simt prost, că mai bine pleacă departe, cât vede cu ochii decât să mă vadă aşa. Şi în tot acest timp, ochii lui mă privesc cu atât drag. Cu mila… Fara sa stie, imi spune exact ce as vrea sa aud de la un barbat. Fara sa stie, e mai bun cu mine acum, decat a fost oricine inaintea lui. „Il simt. E tandru, fin, bland, cald, bun.”
Nestăpânită urlu în mine: am atât de multă nevoie de tine… ce bine că eşti, ce bine că eşti aici. Căzusem în propria-mi capcană. Ce e cu mine? Ce simt acum, nu mai poate fi exprimat în cuvinte. Eu nu aş mai putea oricum vorbi. Nu imi mai doresc altceva decât să îl sărut.
Şi o fac. Pe obraz, pe frunte, din nou pe obraz. Îmi spune de nenumărate ori să mă opresc dar nu-l aud. Nu-l aud nici măcar când îmi spune că dacă am să-l mai sărut odată, nu va mai putea rezista. Şi mă sărută cu atâta pasiune, cu atâta blândeţe, iar lacrimile mele se transformă, rând pe rând, în lacrimi de bucurie. „E atat de dulce! Credeam ca expresia „gura ta dulce” apare doar in cantecele alea penibile de dragoste. Dar cum altfel sa ii spui unei guri dulci? Unor buze atat de moi, si calde si….dulci! E prea tarziu in noapte pentru metafore! E dulce si atat. Si il sarut si-mi place.”
L-am descoperit aşa cum e el. Şi m-am descoperit pe mine. Am dormit impreuna inghesuiti in cel mai ingust si mai mic si mai ascuns loc al cabanei. Am dormit în braţele lui mari, ma mangaia pe spate… Palma lui intreaga ascundea in ea sanul meu. Ma saruta pe urechea stanga… Tremuram… ma da de gol tremuratul asta.
N-am mai visat in noaptea aceea. Am trait! O noapte a două suflete care se găseau pentru prima oară.
„Atat de aproape incat nici macar un fulg de nea sau vantul nu ar avea loc intre noi.
Unul!
Dragoste.”
CAPITOLUL VIII
L-am urmărit cum dormea dimineaţa, împăcat, liniştit, de parcă timpul se oprise în loc pentru noi doi, de parcă nimic nu a existat niciodată în afara noastră. O noapte ca o pârtie pe care alunec în perfecţiune… dar care are un capăt din păcate şi nici un telescaun să mă aducă din nou în ea…
Am coborat si imi cautam bocancii… sa ma mai incalt oare? Locul acesta e unul sfant. Vinul e bun, oamenii din ce in ce mai buni… sfant!
A nins peste noapte… Era normal sa ninga, chiar si putin. E iarna mea, eu m-am nascut intr-o iarna, insa e singura pe care nu mi-o amintesc! Am zambit… nu mai e loc de tine, iarna.
Mergeam spre casa zâmbind în continuu şi am zâmbit de atunci aproape mereu. Facea glume… erau la fel de proaste ca la inceput, doar ca acum radeam.
Nu l-am mai văzut decât odată, avea acelaşi chip blând, însă obosit de parcă se lupta mereu cu omul din el… Ne-am privit si am stiut.
Intr-un alt loc sfant, sau poate intr-o iarna, care sa ne apartina, vom fi doar noi.
„Atat de aproape incat nici macar un fulg de nea sau vantul nu ar avea loc intre noi.
Unul!
Dragoste.”
Inceput.
Autor: Adrian Puiuleț
Premiul II, Categoria Ficțiune la Concursul de Creație Montană “Reading Mountains” 2017, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui.
11 Decembrie 2017
Leave a Reply