Premiul III, Ficțiune, 2017 – Anca Goja – Edelweiss

Edelweiss

Autor: Anca Goja

Premiul III, Ficțiune, Reading Mountains 2017

 

Nu era prima dată când acţionam la primul impuls, dar atunci chiar am regretat. Oricum, m-am trezit pe uliţa mărginită pe o parte de vale, pe cealaltă de case vechi, din lemn, alături de prietenul meu, Laci. Căutam familia în casa căreia obişnuiam să mă cazez când eram copil şi veneam la munte cu familia, când în faţă mi-a ieşit un copil de vreo 12 ani, cu un buchet imens de flori de colţ în mână. Erau delicate şi catifelate, cum mi le aminteam, dar buchetul acela avea ceva artificial, de reclamă, în care toate sunt umflate, exagerate. L-am întrebat cum îl chema.

-Sandu.
-Şi de unde ai florile astea?, am insistat.
-Le-am cules din munte.
-Şi mai sunt?, am întrebat eu, cu inima îndoită.
-Mai sunt câte vreţi, mi-a răspuns Sandu, invitându-mă să cumpăr câteva.

Nu am cumpărat niciuna, nu pentru că eram zgârcit, ci pentru că nu doream să încurajez această practică. Florile de colţ erau rare şi protejate prin lege, dar se părea că localnicilor nu le păsa de asta. Aş fi putut să merg la poliţie, dar probabil poliţistul mi-ar fi râs în nas. În plus, Sandu era îmbrăcat cu un trening vechi şi rupt, şi probabil florile de colţ erau singura lui modalitate de a-şi câştiga o pâine. Mi se rupea sufletul deopotrivă de mila florilor şi a lui Sandu.

Am ajuns la casa lui Toader, unde înnoptasem de atâtea ori în copilărie, alături de bunicul şi tatăl meu. Ne-a primit cu bucurie, cu slănină afumată şi un păhărel de horincă, aşa cum se obişnuia în zonă. Apoi ne-a culcat în nişte paturi cu saltele de paie, unde am dormit ca în paradis. La prima oră, eu şi Laci ne-am trezit, am băut rapid câte o cafea, am mâncat un sandwich şi am plecat la drum. Mă bazam pe marcajul turistic, în niciun caz nu aveam cum să-mi amintesc traseul parcurs în copilărie.

Am mers pe uliţă până la pădure, pe care am traversat-o, deranjaţi de roiuri de ţânţari şi musculiţe. Apoi am ajuns în golul alpin, am trecut de cabana meteo, unde meteorologii ne-au omenit cu câte o cafea, am admirat lacul în forma hărţii României şi am urcat pe cărarea în curbă de nivel, până în vârful muntelui. Acolo ne aflam pe acoperişul lumii şi, cu creştetele aproape de nori, vedeam totul ca-n palmă. Ne-am odihnit puţin, am mâncat câte o ciocolată şi apoi am plecat mai departe, urmând drumul de creastă. Când am ajuns la stâncile sub care se deschidea o pantă cu grohotiş, am ştiut că acolo era locul unde trebuia să căutăm florile de colţ. Ne-am căţărat cât am putut de sus şi am studiat locurile care păreau prielnice pentru flori. Nu am găsit decât pământ smuls, probabil atunci când florile au fost culese cu tot cu rădăcină. Abia dacă am zărit două-trei flori care scăpaseră furiei localnicilor.

Ne-am aşezat lângă stânci, iar eu mi-am prins fruntea în palme. În faţa ochilor o vedeam pe Stanca, cu codiţele ei castanii, împletite, şi parcă simţeam pe obraz sărutarea ei. Eram în clasa a şaptea şi tocmai mă întorsesem din excursia pe care o făcusem în munţi alături de tatăl şi de bunicul meu. Eram mândru, fusese prima oară când parcursesem un traseu cu adevărat lung şi greu. Odată ajuns la stâncile lângă care mă aflam şi acum, văzusem zecile de flori de colţ şi primul lucru la care mă gândisem fusese să îi dăruiesc una Stancăi. Culesesem una pe ascuns, căci ştiam că nu e permis să le rupi, o pusesem într-un buzunar, şi pe urmă, ajuns în sat, o ascunsesem într-o carte. Cred că era ceva de Jules Verne. De abia aşteptasem să ajung la şcoală, să i-o pot dărui fetei pe care o iubeam. Mai întâi nu i s-a părut cine ştie ce, dar când i-am povestit – îngroşate, desigur – pericolele prin care trecusem special ca să-i pot aduce ei minunăţia aceea de floare, Stanca m-a pupat pe obraz. A fost prima sărutare primită de la ea şi am simţit-o uşoară şi timidă ca o zbatere a unei aripi de fluture. Am fost „iubiţi” până la sfârşitul gimnaziului, când drumurile ni s-au despărţit, dar am rămas prieteni şi după aceea.

În urmă cu două săptămâni o întâlnisem pe Stanca cu totul întâmplător, la coadă la poştă. Se îngrăşase, fără să devină neatrăgătoare, şi avea riduri fine în jurul ochilor, însă privirea ei rămăsese aceeaşi: cumva ştrengară, cumva inocentă. Ne-am amintit de episodul cu floarea de colţ şi i-am povestit de abia acum ce bătaie mâncasem de la bunicul, când, dornic să mă laud, scăpasem informaţia cum că rupsesem o floare de colţ. Stanca mi-a spus că, dacă ar fi ştiut atunci cât suferisem pentru ea, m-ar fi luat de bărbat. Am râs amândoi, gândindu-ne fiecare la traseul atât de diferit pe care apucasem în viaţă. Ea se căsătorise cu un poliţist şi divorţase după doi ani, pentru că bărbatul o bătea cu sălbăticie. A fost o adevărată aventură să scape de el, pentru că poliţistul avea un comportament ireproşabil la serviciu şi nimeni nu voia s-o creadă. Eu, pe de altă parte, am avut o relaţie foarte lungă cu iubita mea din facultate, cu care am tot amânat să mă căsătoresc, până când ea a murit într-un accident stupid. Acum sunt încă în refacere, şi mă tem că voi fi toată viaţa.

După întâlnirea cu Stanca, n-am mai putut să-mi scot din minte dorinţa de a reface acel traseu. Simţeam că voi recupera cumva bucuria copilăriei dacă mă voi aventura pe traseele odată cunoscute, dacă voi mirosi iarba de munte udată de roua dimineţii, dacă voi admira, de la nivelul cerului, culmile străbătute de caprele săltăreţe. Aşa că l-am convins pe Laci şi, după doar două săptămâni, iată-ne la munte. Fără flori de colţ şi cu moralul la pământ.

Am făcut câteva fotografii, apoi am coborât în sat. L-am găsit pe Sandu pe aceeaşi uliţă, cu buchetul de flori de colţ aferent. Ne-a întrebat dacă am fost la stânci şi de ce ne întoarcem fără niciun fir de floare.

-Nu mai sunt, i-am răspuns înciudat. Le-aţi cules voi pe toate.
-Dacă îmi dai o sută, mâine te duc într-un alt loc, unde sigur găseşti.

Am dat din mână a lehamite şi l-am întrebat dacă ştie că florile de colţ sunt protejate prin lege.

-Sunt ale noastre, din moşi strămoşi, mi-a răspuns, de parcă era la şcoală.

Îmi părea rău că nu stătusem acasă, unde, cu o carte deschisă în mâini, m-aş fi putut bucura în voie de amintirea Stancăi şi a sărutului ei.


Autor: Anca Goja


Premiul III, Categoria Ficțiune la Concursul de Creație Montană “Reading Mountains” 2017, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui. 

11 Decembrie 2017 

Lista completă a tuturor premiilor, aici.

Leave a Reply