Premiul I, Non-Ficțiune, 2017 – Ilinca Stoenică – Jurnal de căzătură

Jurnal de căzătură

Autor: Ilinca Stoenică

Premiul I, Non-Ficțiune, Reading Mountains 2017

1.Prolog

Căderile îşi au rostul lor. Au darul de a ne arăta cât de proprie ne este calea pe care mergem. Un drum devine mai “al meu” atunci când am căzut, m-am adunat de jos, m-am scuturat de praf şi… am continuat mai departe, pe acelaşi drum. Cât timp totul e senin, bine şi frumos, oricine poate ţine o direcţie. Cât timp primeşti confirmări. Cât timp inima îţi ţopăie în piept şi toate astrele par să se alinieze în favoarea ta. Dar – ne învaţă cei mai înaintaţi pe Cale decât noi – vine o vreme când suntem „testaţi”. Dacă putem ţine calea şi atunci când totul vine potrivnic. Vremea asta a adevărului se vădeşte, spun ei, în cădere: în timpul ei şi după ea.

Nu pot spune că iubesc câinii, dacă la prima muşcătură fac atac de panică, iar după nici nu vreau să mai văd vreunul.

Nu pot spune că iubesc munţii, dacă ei mi-au dat doar bine, nu şi greu. Sau pot, dar încă dintr-o postură de învăţăcel: mai am de trăit şi de crescut.

Baiul (odată ce ai înţeles că „mie nu mi se poate întâmpla” este o atitudine usturător de copilărească) e că nu ştii. Realizezi, onest, că nu te poţi cunoaşte niciodată îndeajuns încât să poţi spune, cu mâna pe inimă, cum vei reacţiona în cutare situaţie limită (nici măcar experienţa anterioară a unei căderi nu îţi dă siguranţă faţă de reacţia ta la următoarea, similară chiar). De când pui bocancul pe prima potecă, eşti avertizat prin zeci de canale că ai intrat pe un teritoriu deloc blând; oamenii sunt aspri, deopotrivă cu mediul, şi, probabil, dacă te vei ţine suficient de mult de activitatea asta, vei ajunge să vezi sânge, poate chiar moarte. Ştii că nici tu nu eşti exclus legilor vieţii şi te pregăteşti, mai conştient sau mai puţin, pentru acele momente în care „cad galoanele” şi rămâi tu, cel adevărat. Cum vei fi tu, atunci? Nu cumva curajul, demnitatea, spiritul de sacrificiu, colegialitatea şi alte asemenea calităţi, care ieşeau înainte în multele scenarii închipuite create de o minte idealistă, vor pica şi ele, lăsându-te, în faţa căderii, gol? Un simplu om, agăţându-se cu disperare de ceea ce are mai preţios, propria viaţă?

Toate aceste întrebări se coc în tine, omul munţilor, şi te împing să te pregăteşti şi iar să te pregăteşti…

Chiar dacă (sau tocmai pentru că) ştii că ea, căderea, loveşte când te aştepţi mai puţin…

 

2.Introducere în poveste

Tocmai terminasem de vorbit la telefon. „Ajungem acum la zona aia cu stânci”, îi spusesem. „Până aici s-au mişcat foarte bine. Ne întâlnim sus, abia aştept să te văd!”.

Traseul, un nemarcat spre un vârfuleţ cu privelişti, îl făcusem cu nici o lună înainte. Ştiam cum arată şi hotărâsem că era bun să-l încerc împreună cu cei doi copii din dotare. În vârf aveam în plan să ne întâlnim cu cealaltă jumătate din echipă (doi oameni dragi, veniţi din altă direcţie, pe un traseu marcat) şi să căutăm un loc de campare în vreo poiană, între flori de iunie. Ce nu luasem în calcul era greutatea mea din spate: spre deosebire de data trecută, acum căram un „dulap” de rucsac de 80 l, plin ochi cu haine, mâncare şi echipament de campare pentru trei.

Mergeam deja de vreo 2 ore, urcuşul devenise mai abrupt, copiii începuseră să obosească. Ajunsesem la zona expusă: câteva stânci prin pădure, printre şi peste care şerpuia o potecă îngustă. Nu era mult. Băiatul cel mare (6 ani jumătate pe atunci) urca primul. Cel mic, 4 ani, venea în spatele lui, iar eu îl urmam imediat, susţinându-l acolo unde era necesar. Le dădeam indicaţii şi urcam atent…

 

3.Let it go!

Nu ştiu cum s-a întâmplat. Cel mare deja trecuse de cel mai expus pasaj, iar micul şi eu mai aveam puţin. Când… mâna copilului a alunecat pe o priză iar el, fără pic de reacţie, şi-a dat drumul complet la mâini şi s-a lăsat pe spate.

În clipa aceea n-a mai fost loc de gânduri. L-am împins cu toată puterea înapoi, lipindu-l de stâncă. Pentru a face asta, însă, m-am folosit de ambele mele mâini, iar la picioare nu aveam sprijin suficient de stabil. Cred că am încercat o redresare, dar greutatea din spate n-a acţionat tocmai în ajutorul meu. Mi-am dat seama că, dacă încerc să mă agăţ, voi trage copilul după mine. Aşa că singura opţiune a fost să repet, în mod deliberat, mişcarea lui: am luat mâinile de pe stâncă şi de pe el şi m-am lăsat pe spate…

(Tot raţionamentul de mai sus nu a durat mai mult de 1-2 secunde, dar imi amintesc cu perfectă claritate că desprinderea n-a avut loc pentru că n-am mai apucat să mă agăţ, ci în urma unei decizii conştiente de a nu mă agăţa de singurul „element” aflat atunci la îndemână: copilul).

 

4.Căderea

Rămasă fără sprijin la mâini, cu greutatea rucsacului în spate, tot ce mi-a mai rămas de „făcut” a fost să cad. Mai exact, am executat o mişcare de pendul în jurul punctului de sprijin de la picioare, răsturnându-mă pe spate, la 180 de grade. Am luat-o la vale cu capul în jos şi m-am oprit cu creştetul într-o stâncă. Instantaneu, mi-a răbufnit sângele pe nas.

Nu ştiu dacă se întâmplă la fel pentru toată lumea sau e o chestie „a mea”, dar am observat că situaţiile limită scot din mine ce-i mai bun ca reacţii. Deşi căzătura era premieră absolută în domeniu de accidente pe munte, avusesem ocazia într-o dată anterioară să constat asta. Nu sunt un om foarte spontan, dar, în puţinele momente în care am avut de gestionat întâmplări asemănătoare ca viteză, intensitate şi risc, m-am descoperit reacţionând cu o luciditate care, în mod normal, nu mă caracterizează. Concret, între clipa în care mi-am dat drumul la mâini şi cea în care m-am oprit cu capul în stânci, deşi nu au trecut mai mult de două secunde, am avut timp să:
– mă „împac” cu Dumnezeu (absolut primul gând fiindu-mi că am toate şansele să nu mă mai ridic de acolo; a fost un gând pentru mine şi nu pentru ei);
– îmi fac griji pentru copii (din nou, cred că, pe cădere, am apucat să strig un „ţineţi-vă bine!”);
– calculez unde sunt telefonul şi trusa medicală. Nu eram deloc sigură că voi putea ajunge la vreunul dintre aceste obiecte;
– şi, mai ales, să trăiesc o adevărată groază, diferită de grija de mai sus, la gândul că cel mic ar putea-o lua la vale după mine din locul nesigur în care îl lăsasem.

Era ca şi cum timpul se dilatase şi mi se dădea o bulă de răgaz în care să gândesc şi să acţionez. O senzaţie stranie şi, în acelaşi timp, cumva liniştitoare, pe care o mai trăisem şi înainte.

Alunecasem câteva zeci de metri. Din locul în care eram nu-i vedeam pe copii. „Sunt bine, ţineţi-vă!”, am strigat, timp în care am încercat să mă ridic şi să evaluez „pagubele”.

Am pus un şerveţel la nas. Încă unul. Şi apoi încă unul. Viteza cu care se umpleau era îngrijorătoare. Iar nasul meu se „mişca” (da, îmi imaginez un câine adulmecând cu botul când scriu asta!) într-un mod complet nou. Dar eram prea amorţită pentru a-mi da seama dacă e grav sau nu. Buza de sus era şi ea umflată – am scuipat o gură de pământ în două cu sânge – iar capul mă durea de la impact şi simţeam o uşoară ameţeală (din nou, periculoasă, ştiam). Altfel, rucsacul uriaş mi-a fost, de astă dată, prieten: pe un umăr aveam o julitură considerabilă, care să-mi amintească ce noroc am avut că am căzut pe rucsac. În lipsa lui şi a protecţiei oferite de el, coloana mea s-ar fi lovit direct de stânci, dând întâmplării un complet alt deznodământ… Mi-am mişcat uşor membrele; totul părea în regulă, nimic rupt sau deplasat de la locul lui.

Pachetul de şerveţele se epuizase şi aveam în faţa mea un mic teanc roşu. Am încercat să mă şterg cât am putut de bine, pentru a nu-i speria pe copii, iar un gând venit dintr-o minte care văzuse prea multe filme s-a dus către animalele sălbatice potenţial atrase de sânge. M-am scuturat din visare cu două palme virtuale; nu eram singură acolo, trebuia să ajung cât mai repede la copii. Dat fiind că faţa îmi era încă foarte amorţită şi nu ştiam exact cât de rău arăt, i-am strigat celui mare şi i-am spus să nu se sperie, că sunt bine, doar să-mi spună dacă mai am „urme” de sânge pe faţă. Şi am ieşit într-un punct vizibil. „Mai ai puţin la nas”, a venit răspunsul, pe un ton calm şi firesc, demn de admirat. La nas ştiam, curgea încă un firicel continuu. Bine că era doar atât.

 

5.Meandrele mândriei

Se ştie despre persoanele implicate într-un accident, chiar şi micuţ, că reacţia la şoc se poate materializa printr-un refuz vehement al oricărui contact cu activitatea sau locul din momentul accidentului. De altfel, cunosc câteva cazuri: oameni de munte cu capul pe umeri de felul lor, rămaşi cu sechele după câte o căzătură mai mare sau mai mică. Oameni care au rămas înţepeniţi în potecă până la sosirea ajutorului, după o alunecare de câţiva metri, fără nicio vânătaie,. Oameni care au rămas cu frică de stâncă după căzături. Da, ştiu şi care au renunţat complet la mersul pe munte. Nu i-am judecat niciodată, dar, undeva, îmi spuneam că „eu nu voi face la fel”. Foarte sincer vorbind, însă, habar nu aveam ce şi cum va fi (nci acum, când scriu această poveste, nu am habar cum va fi următoarea, dacă va fi).

Cel mai greu moment a fost imediat după. Singură cu copiii fiind, ştiam că trebuie să fiu foarte recunoscătoare Cerului că nu mi-am pierdut cunoştinţa şi să mă mişc cât puteam de repede înapoi la ei. Neatenţia îi putea costa mult, secundele erau preţioase şi nu puteam să-mi permit să sun după ajutor şi să aştept. În mod normal, ar fi trebuit să sun înainte să mă apuc să urc, dar ştiam panica pe care ar fi generat-o un astfel de telefon – pe care nu aş fi putut-o primi atunci – precum şi „difuzia responsabilităţii” pe care aş fi simţit-o odată vărsată adrenalina în cuvinte – lucru care nu era cazul să se petreacă încă. M-am ridicat în picioare nesigură (nu aveam loc, stăteam pe o pantă incomodă) şi le-am strigat copiilor încă o dată să se ţină bine şi să nu se uite în jos, că vin la ei. Greutatea rucsacului şi gravitaţia care îl – şi mă – trageau înapoi spre vale mi s-au părut, pentru un moment, copleşitoare. Iar a pune mâna pe stâncă a fost, în momentul respectiv, un uriaş efort de voinţă şi o uriaşă împotrivire la ceea ce simţeam. Tot ce-mi doream era să mă aşez, să aştept; dar ştiam că este o capcană a minţii şi că aş înţepeni acolo, aş intra eventual în şoc sau hipotermie… ori nu ştiam cât ar dura pentru coechipierii mei să ajungă la copii. Reacţia asta şi gândul că „îmi va fi, de acum, teamă de stânci” m-au speriat, însă, mai mult decât urcuşul în sine, fiind, pentru mine, acel şutuleţ mobilizator de care aveam nevoie. Haha, să mai spună careva că mândria nu-şi are şi părţile ei pozitive!

Înarmată, aşadar, cu „Doamne-ajută”, mi-am învins impulsul şi am început să urc. Din câteva mişcari (care mi s-au părut o veşnicie) am ajuns la ei. I-am dus într-un loc sigur, am respirat adânc şi am pus mâna pe telefon: „Nu te speria. Am căzut puţin, m-am lovit la nas”, am spus, calm. „Suntem bine, dar, dacă ajungi înaintea noastră în vârf, hai de ne ieşi în cale”.

Până să ne întâlnim, singurul meu gând a fost: „abia aştept să ajungă, să arunc rucsacul ăsta din spate!”. A venit mai repede decât mă aşteptam, îngrijorat (în tablourile din poveştile de seară, ne promisesem că nu ne vom panica dacă unuia sau celuilat i se întâmplă ceva pe munte. Că suntem amândoi în chestia asta şi putem înţelege. Asta nu m-a scutit de câteva glume referitoare la faţa-mi mutată din loc, nici de ceva… mai multă morală, ambele izvorâte, de altfel, dintr-o reală grijă pentru mine şi viaţa mea). Evident, s-a oferit să-mi ia el rucsacul, să facem schimb. Moment în care m-am auzit răspunzând senin: „nu, lasă-l, e în regulă!”. Şi l-am cărat, în consecinţă, până la locul de cort!

„Semn bun!”, mi-am zis, cu sarcasm, în clipa în care am conştientizat. „Eşti bine, lovitura nu te-a afectat, ai redevenit tu însăţi”.

 

6.Sfârşit de poveste

Viaţa şi-a reluat cursul firesc. Nasul meu a mai fost o vreme mai mobil decât era cazul să fie, dar, fără control şi intervenţii medicale, şi-a găsit până la urmă o poziţie în care să-i convină să rămână şi să se fixeze. Aş zice, una destul de asemănătoare cu cea dinainte. În dimineaţa imediat următoare, la cort, m-am trezit cu un ochi vânăt, ceea ce a dus la inevitabile glume pe tema „probelor de violenţă domestică” (fără să uităm cursurile de prim-ajutor, care spuneau că un ochi învineţit după un traumatism e semn de leziune la emisfera cerebrală opusă).

A doua zi am plecat acasă. Nu din cauza mea, cât din cauza copilului celui mare, care a făcut o febră bruscă şi „inexplicabilă”. Nu, nu răcise, nici nu a mâncat nimic dubios. A fost modul lui de a exprima că ceea ce se întâmplase, precum şi energia investită în calmul cu care a cooperat atunci, fuseseră „prea mult” pentru el. Dovadă că febra a trecut acasă precum a venit: din senin şi fără alte simptome asociate.

 

7.Epilog

Unii dintre cei care citesc se aşteaptă, probabil, să vin cu o concluzie din categoria lui „ce am învăţat din asta”. Desigur, defectul profesional nu m-a lăsat să nu fac o mică analiză critică a greşelilor comise (de exemplu, copilul mare ar fi trebuit să aibă şi el telefon. Era instruit să sune la 112, dar, în cazul în care eu aş fi rămas inconştientă, nu ar fi avut cu ce. Şi nu numai).

Alţii, poate, bucuroşi că „binele învinge”, vor simţi nevoia să aprecieze întâmplarea sau reacţiile. Alţii, dimpotrivă, vor ridica sceptici din sprânceană: „vedeai tu dacă nu erau copiii tăi”. Aşa e, nu am un răspuns pentru voi, nu ştiu cât, în total reacţii, a contat instinctul matern.

Dar, cu părere de rău pentru cititorii mei moralişti, elogioşi sau critici, despre niciuna dintre acestea nu vreau să vorbesc în cele ce urmează.

Ci despre faptul că, pentru mine, povestea nu s-a terminat aici. Cum care poveste… cea de dragoste, între mine şi munte, cu stâncile lui. Ar fi puţin ciudat să spun că „mă bucur” de experienţa accidentului. Mă bucur de finalul ei fericit. Dar, dincolo de asta, am rămas şi câştigată de pe urma ei, cu un plus de autocunoaştere şi de încredere în relaţia cu mersul pe munte. Iar experienţa în sine e ceva ce port de-acum încolo „înscris” în memoria corpului. Mi-e greu să descriu exact, dar e ceva foarte diferit de „îmi amintesc” (mental); e efectiv reactualizare în trup a senzaţiilor fizice şi emoţionale trăite atunci. E ca şi cum nu „eu” sunt subiectul care îşi aduce aminte, ci direct corpul meu. Am observat acest tip de memorie în trup intrând în acţiune şi în cazul altor evenimente intense. De exemplu, naşterile. Dacă mă întreabă cineva „cum e să naşti”, primul răspuns interior nu e un gând sau un cuvânt, ci o senzaţie.

La fel e, acum, dacă mă întreabă cineva cum a fost, pentru mine, să cad pe munte. La nivel fizic, aproape retrăiesc pocnitura capului de stâncă, amorţeala din nas şi căldura sărată a sângelui în gură, împreună cu amalgamul de emoţii care le-au însoţit. O vreme se actualizau spontan când mergeam pe zone expuse. Apoi s-au estompat. Dar partea cu adevărat minunată e că niciodată nu au venit însoţite de frică.

Ci, dimpotrivă, însoţite de o mai adâncă şi mult mai asumată înţelegere a fiecărui pas făcut…


Autor: Ilinca Stoenică (https://muntomama.wordpress.com)


Premiul I, Categoria Non-Ficțiune la Concursul de Creație Montană “Reading Mountains” 2017, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui. 

11 Decembrie 2017 

Lista completă a tuturor premiilor, aici.

Leave a Reply