Premiul III, Non-Ficțiune, 2017 – Adrian Scurtu – Pășind. Contemplând

Pășind. Contemplând

Autor: Adrian Scurtu

Premiul III, Non-Ficțiune, Reading Mountains 2017

 

Unele drumuri de munte întrupează diversitatea lumii într-o formă condensată. Într-o singură zi de pildă, poți avea parte de soare arzător, urmat de un cer cenușiu cu ploaie, apoi poți fi surprins plăcut din nou de soare pe un fundal albastru de văpaie, după care te poți pomeni învăluit de o ceață tăcută, iar apoi să ajungi în plină iarnă. Când cobori se înseninează din nou înfățisând culori calde de după amiază, apoi o ceață densă aduce ad-hoc o pătură nocturnă specifică crepuscului hibernal. Iar spre seară vezi cum toate nuanțele sclipesc în felurite lumini.

Lăsând în urmă lumea citadina, pătrunzi ca-ntr-o trezire într-un vis uitat de oameni, în lumea simplității și a firescului; lumea naturii, lumea simțurilor, lumea sunetelor ancestrale. Este greu de decelat când anume se face trecerea dintre cele două lumi, coordonatele geografice fiind adesea insuficiente. După câteva sute de metri, după un sfert de oră de mers prin padure, după câteva zeci de respirații adaptate urcușului? Hotarul trecerii este mai degrabă unul interior, poarta fiind însăși corpul celui ce urcă; cu senzațiile sale, cu efortul său, cu restrângerea ego-ului și transformarea lui dintr-o expresie radiantă într-o cupă ce primește existență neîntinată.

Urcusul pe muntele Bucosiu presupune anduranță, vigilență, disponibilitate la efort. După vreo două ore de mers pe drumul ce duce spre cabana Mălăiești, la răscrucea de la Prepeleac faci stânga și începi urcușul abrupt printre jnepeni, stâncărie și pasaje înierbate. Ambianța stâncoasă necesită atenție permanentă: pași lucizi, prize solide, elasticitate corporală. În ființa proprie, în ceea ce este mai aproape, totul e dinamic și activ, în contrast cu zările, ce par a fi de natură contemplativă. În momentele de răgaz, cât timp îți odihnești trupul, sufletul rămâne în contemplația departelui: un tablou imobil, făcut dintr-un albastru primordial din care au germinat munți cruzi, de un verde răcoros. Un spațiu deschis ca o respirație amplă, o liniște precum somnul fără vise.

Deodată, o capră neagră alergând pe o brană, întrerupe reveria lucidă a contemplatorului. De-a lungul unui mic brâu înierbat sălbăticia caprei devine focarul de receptivitate al privilor noastre. Puteai vedea un animal alergând, sau puteai intui (cu ochiul sufletului) sălbăticia biologicului, energia organică în acțiune, iureșul vieții de-a lungul unei verticale prăpăstioase.

Cei trei montaniarzi își continuă drumul spre vârful Bucșoiu, ocolind porțiunile de zăpadă ale unui târziu de mai și căutând pasaje stâncoase pentru mici episoade de cățărare. În scurtă vreme, pătrundem într-un teritoriu exclusiv al zăpezii, într-o baie de lumină orbitoare. În spatele nostru la câteva sute de metri, două siluete se apropiau constant. Cât timp ne echipam de iarnă pentru pasajul de trecere dintre Bucșoiu și Omu, cu tot arsenalul necesar (piolet, colțari, coardă), cei doi tineri ne ajung din urmă și ni se alătură traversării unor cornișe de zăpadă. Ceața devenea din ce în ce mai densă, iar glacialitatea hăurilor de sub noi îți trezeau toata ființa. Parcurgem cu bine zonele expuse, după care continuăm ultimele minute printr-un alb total. Zăpadă, ceață și respirație răcoroasă. Cabana Omu părea mai mult o apariție spectrală, o caligrafie japoneză pe cețurile unei dimineți eterne. De aici, din acest punct părea că radiază munți în toate părțile. Aici era centrul creației, antecamera manifestării, mișcătorul nemișcat. După mai bine de șase ore de urcuș prin diversitate ajunseserăm în unitatea originară. Adia aerul mitic al munților celești.

Neuitând însă că ceasul reprezintă o realitate concretă, ne echipăm după micul popas și coborâm pe valea Cerbului, folosind pantele înzăpezite pe post de derdeluș. O primă spărtură în cer ne anunță revenirea la blândețea și muzicalitatea naturii. Culorile proaspete și baia de sunete împânzeau tot spațiul. Muntele vibra de viață, de bucurie și de sine însuși. Întreaga natură aducea imnuri Creatorului. Păsări de toate felurile, mirosuri îmbietoare, picături de ploaie pe arbuști ce reflectau cerul, cețuri risipindu-se spre Colții Morarului, culori ce aprindeau spațiul, toate, cântau o smerită odă existenței.

După zece ore de mers, montaniarzii deveniseră receptivitate pură, transparență de cristal și bucurie mergătoare. Ce frumoasă e viața simplă!


Autor: Adrian Scurtu (https://fainelamunte.wordpress.com)


Premiul III, Categoria Non-Ficțiune la Concursul de Creație Montană “Reading Mountains” 2017, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui. 

11 Decembrie 2017 

Lista completă a tuturor premiilor, aici.

Leave a Reply