Un Munte în Zare
Autor: Diana Pavlenco
Premiul II, Non-Ficțiune, Reading Mountains 2017
Când începe un film de la Paramount Pictures iau loc cu telecomanda în mână şi aştept până toate steluţele din animaţie înconjoară muntele. Mă uit bine şi-mi revine în memorie câte un amănunt – fie figura şmecheră a lui Rodrigo, fie frica, fie fata din Coreea de Sud perfect rujată cu roşu aprins, fie cum localnicii din satele din jurul muntelui Artesonraju din Peru, cel pe care l-am privit la tura Santa Cruz, se adresau grăbiţi călătorilor ”Look, look, Paramount mountain!”
Eram în Huaraz. Cu o zi înainte de plecare m-am interesat de excursie. Pentru asta eram acolo. Dura patru zile şi costa mai mult decât puteam să cheltui. Am spus că eu vreau aceeaşi tură în trei zile. Recepţionera a clătinat din cap: “numai patru zile Santa Cruz”. A încercat să mă tenteze cu excursii de o zi, dar pe traseul dorit de mine puteam să văd destule lagune, aşa că nu a avut succes. Am ieşit în Huaraz să mă plimb sperând o rezolvare miraculoasă. Am luat un “colectivo” spre izvoarele termale. Era plin de localnici care mă priveau curioşi.
“Monterrey?” am întrebat-o pe vecina de pe banchetă atentă să fac economie de cuvinte.
“Yo tambien” Mi-a făcut semn că vom coborâ împreună, apoi m-a întrebat de unde sunt.
“Aaa, Europe” bucuroasă că a localizat România.
“Mañana, trekking” am continuat eu, urcând aerul cu degetele, constatând că am folosit trei limbaje într-o singură propoziţie.
“Aaaa, bueno! “ îmi spune cu ochii măriţi.
Limba spaniolă îmi pare atât de expresivă, reacţiile atât de bine conturate încât expresia “cale de mijloc” nu are nici o noimă; oamenii sunt fie încântaţi, fie dezgustaţi, eactiile lor sunt foarte clare.
La Monterrey apa arăta noroioasă şi cerul înnorat, aşa că m-am mulţumit să privesc lecţia de înot întorcându-mă de pe o parte pe alta cu o carte în mână pe şezlongul metalic. Erau două eleve care se încurajau reciproc. La un moment dat una a urmat indicaţiile profesorului şi s-a avântat spre centrul bazinului. Cealaltă a rămas paralizată la margine până a venit prietenul ei să o îmbrăţişeze. S-a cufundat mai bine în braţele lui. Peste puţin timp lecţia a luat sfârşit.
Când am revenit pe seară recepţionera m-a anunţat:
“Santa Cruz în trei zile, e posibil”.
Am mai negociat preţul, l-a mai scăzut cu condiţia să nu vorbesc cu canadianca acest detaliu. Am verificat strictul necesar la echipament. Aveam de toate, mai puţin cort. Urmam să-l primesc de la ghid. Nu m-a întrebat nimic despre condiţia mea fizică. Mă obişnuisem din Bolivia şi Chile – agenţiile sunt interesate să aibă cât mai mulţi cumpărători, puţin le păsa dacă ai urcat vârful.
A doua zi la patru şi jumătate dimineaţa, în faţa recepţiei din hostel ne găseam cincisprezece ameţiţi de somn.– un grup de evrei, canadianca, un cuplu de francezi, un polonez şi un american. Am făcut cunoştinţă cu ghida – Vivianne si mai tarziu cu Rodrigo, cel de-al doilea ghid.
Ziua a început greu, “aşteptăm pe cineva” a fost laitmotivul zilei oriunde mergeam – la micul dejun, la o pauză, la pornirea în traseu.
Trei dintre noi aveam să mergem trei zile, restul patru zile, singura diferenţă era că noi mergeam două ore în plus în ultima zi fără să mai dormim o noapte în cort. Unul dintre colegii mei, Idan aveam să aflu mai târziu că-l cheamă, căra şi o chitară şi-l apela pe Rodrigo, ghidul, din când în când: “Ma‘ friend, poţi să dai aerul condiţionat mai încet? Ma‘ friend, mai stăm puţin la cafea? Ȋn ultima dimineaţă avea sa schimbe modul de adresare cu “fiu de căţea”.
Dar în prima zi Idan a cântat în ebraică şi aşa l-am găsit, în curbă, dupa o pantă pe care am urcat-o anevoios, ciupind corzile chitării. Apoi s-a ridicat şi mi-a arătat două pietre.
“Vezi cum stau bolovanii ăia doi deasupra cascadei? Puteam să trecem fără să-i observăm. Curând se vor răsturna şi peisajul nu va mai fi la fel.” Două evreice trăgeau din greu să urce panta. Alţi doi colegi de grup îşi adresau clasicele întrebări – De unde eşti? Ce ai vizitat până acum? Unde mergi mai departe?
Rând pe rând am ajuns la locul de campare. S-a lăsat seara. Cele două evreice nu sosiseră. Vivianne, care se oprise să le aştepte a sosit la corturi de una singură. I se făcuse frig. Alţi doi din grup s-au întors cu lanternele pe traseu şi le-au adus pe fete la corturi. “Ma’ friend aşa ceva nu se face!” i-a spus Idan lui Rodrigo. ”Tomorrow will be different, you will see” ne-a asigurat ghidul. Între timp bucătarul ne-a pregătit cina în cortul mare şi toţi ne lingeam pe degete. “Un gran cocinero!” a spus americanul. Matt era un american ironic, foarte deştept, care avea o plantaţie de avocado. Îi plăcea să glumească aşa că in scurt timp nu am mai ştiut când glumea şi când vorbea serios. Canadianca îl întreba adesea: “Vorbeşti serios?” Israelinii erau majoritari, toţi până în treizeci de ani. Mi-a plăcut să văd cum unii fumau şi mâncau carne de porc, alţii nu. În plus îşi luau cartea de rugaciuni şi citeau seara. Mai aveam în grup o sud-coreeancă pe care o remarcasem de pe drum, stătea pe bancheta din dreapta soferului cu buzele rujate impecabil cu un roşu aprins si privea tăcută la drum. În plus de câte ori folosea telefonul vedeam imaginea cu femeia în costum de baie cu un corp impecabil care privea languros de pe fundalul ecranului. Am sfârşit prin a fi amândouă în cort. Eram uimită de modul corect în care urma toate regulile de îngrijire cosmetică acolo în pustietate. A doua zi au fost două momente mai deosebite pe lângă peisajul superb care ni se arăta pe drum – am trecut pe lângă “Paramount mountain” cum îi spun localnicii sau Artesonraju, iar seara am fost invitată la ceremonia de vineri seara care marca începutul Shabbat. Pâinea şi vinul au fost binecuvântate, băieţii din Israel au stat toţi în picioare şi s-au rugat împreună. Una din canadience cu origini musulmane a preferat să privească fără să guste din mâncare. Apoi însă s-a pornit o discuţie aprinsă despre transportul la întoarcere. Trei dintre noi urmau să se întoarcă a doua zi. Ziua următoare erau alegeri prezidenţiale, transportul se va desfăşura anevoios şi ghidul ne-a spus că trebuie să alegem – transport de întoarcere fie a doua zi pentru noi trei, fie ziua următoare restul. Unii deja au declarat că vor să se întoarcă mai devreme cu noi. Discuţiile s-au încins şi noi susţineam în faţa ghizilor că trebuie să ne asigure transport de întoarcere tuturor. Într-un final am hotărât să ne sculăm cu toţii a doua zi la cinci dimineaţa şi să facem traversarea munţilor prin Punta Union, iar Vivianne, ghida, să ajungă în zona cu semnal şi să ceară telefonic celor din oraş ajutor pentru transport. Dimineaţa ne-a sunat ceasul mai devreme decât am fi vrut. Coreeanca era deja la toaleta de dimineaţă. Avea niste bumbi de vată peste care turna apă şi se expandau pentru a curăţa faţa. M-a privit un pic cum eram cu părul vâlvoi şi a decis că am nevoie de o ajustare şi mi-a întins brusc fixativul – “you need to fix your hair”. Am declinat oferta , însă eram curioasă şi am cerut să-mi curăţ faţa cu unul din nasturii aceia albi de vata cu apă. Am mâncat pentru ultima oară ceva gătit de minunatul bucătar şi am pornit-o în sus pe traseu cu pas greoi. Începuse să ningă. Pietrele erau deja îngheţate, alunecoase. Pe drum nu eşti singur. Te lupţi să pui un pas înaintea celuilalt, te lupţi cu greaţa şi răul de altitudine, te opreşti să admiri peisajul, eşti tu cu gândurile tale, dar în jurul tău sunt ceilalţi, fiecare cu lupta lui. Se vorbea despre ora unu la care trebuia să ajungem într-o poiană ca să prindem maşina care ne asigura transferul într-un sat cu mai multe posibilităţi de transport spre Huaraz. Drumul era greu, iar presiunea de a ajunge la prânz la unu era mare. Părea imposibil, dar continuam să merg. Dupa ce am coborat din şa părea că partea cea mai grea şi alunecoasă trecuse. Coreeanca m-a îmbrăţişat hohotind şi nu am putut să-mi dau seama dacă plângea sau se bucura. O fetiţă dintr-un sat m-a însoţit bucuroasă o bucată de drum. O chema Flora. Am gustat din trestia de zahăr pe care mi-a oferit-o şi i-am dat şi eu câteva bomboane. Ne-am urcat în sfârşit într-un microbuz. Ceilalti din grup au rămas peste noapte in sat, ne-am luat la revedere de la ei nici unii dintre noi nefiind siguri că vor avea maşină de întoarcere a doua zi. Nici noi nu păream aranjaţi. Microbuzul ne lăsa într-un sat şi apoi trebuia să avem o altă legătură. Deşi Vivianne ne asigurase că e totul aranjat, totuşi o auzeam în continuare vorbind în spaniolă şi rugându-se de diverşi interlocutori să ne trimită maşină în satul următor. Vederea Huascaranului ne-a pus pe jar şi la un moment dat am renunţat să mai fac fotografii proaste prin geam şi am decis să mă bucur de vederea muntelui în fiecare curbă. Cu ochii lipiţi de peisajal impunător reflectam la zilele trecute, la multiculturalitate şi la lupta cu ieşirea din zona de comfort. Mă gândeam la incertitudine şi la cum nu ştim ce ne aşteaptă pe drum, dar totuşi pornim.
Autor: Diana Pavlenco (https://dianapavlenco.contently.com/)
Premiul II, Categoria Non-Ficțiune la Concursul de Creație Montană “Reading Mountains” 2017, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui.
11 Decembrie 2017
Leave a Reply