Mențiune Specială, 2016 - Diana Joița - Pledoarie pentru schiul de turism

Pledoarie pentru schiul de turism

In memoriam Radu Cotta

Autor: Cercetașii României, Unitatea ”Exploratori”
Centrul Local ”Sf. Fecioară Maria, Regină, Cioplea”, București
reprezentați de Diana Joița

Urmându-ne misiunea, ca Cercetași, de a lăsa o lume mai bună, acolo unde suntem sau pe unde călătorim, am găsit un model în personalitatea lui Radu Cotta, membru fondator (împreună cu Emilian Cristea, 1977) al Clubului Alpin ”Floarea de Colț”, București, de la a cărui Mare Trecere, întâmplată pe munte, s-au împlinit, pe 20 noiembrie 2016, 15 ani.

Cu ajutorul soției sale, care ne-a încredințat materialele întocmite cu minuțiozitate și pasiune, dorim să împărtășim o altă latură a Muntelui, mai profundă și mai elevată, pe care am descoperit-o în aceste scrieri și care ne inspiră pentru activitățile noastre.

Astfel, ne-am gândit să prezentăm câteva gânduri de-ale dlui. Cotta legate de un domeniu mai puțin pus în practică în turele pe munte, și anume schiul de turism, practicabil pe traseele pe care, în mod obișnuit, le parcurgem iarna în trekking, și care, așa după cum ne arată autorul, ar putea deveni un domeniu mult mai cunoscut și apreciat și în România, ca modalitate de petrecere a timpului liber, la orice vârstă.

Schițe manuscrisă cu trasee

În primul rând, am ales să redăm mai jos prelegerea lui Radu Cotta ținută la Clubul Alpin ”Floarea de Colț” în data de 6 decembrie 1989, prelegere care conține elementele esențiale gândite de dumnealui pentru promovarea schiului de turism:

”Dragi camarazi de munte,

Consider ca o plăcută datorie să încerc să vă împărtășesc câte ceva din cunoștințele și experiența mea pe care am acumulat-o în decursul a câteva decenii într-o disciplină sportivă strâns legată de preocupările noastre și de actualitate acum la început de iarnă. Mă gândesc la sora vitregă a schiului alpin care este, din păcate, desconsiderată sau chiar ignorată de majoritatea oamenilor de munte, fapt regretabil căci schiul de turism, căci la el mă refer, ne poate fi de mare utilitate și, în plus, ne poate procura multe și nebănuite satisfacții. Am încercat să structurez problematica schiului de turism sub forma unui scurt chestionar la care, substituindu-mă dumneavoastră, am pus eu întrebările și tot eu am încercat să răspund. Așa că am intitulat scurta mea expunere:

Despre schiul de turism în 10 întrebări și răspunsuri

1. Ce este schiul de turism? Schiul de turism sau doar drumeția (turismul) pe schiuri este un sport complementar drumeției cu piciorul, care pune tehnica schiului în serviciul drumeției de munte și de deal.

2. Ce nu este schiul de turism? Schiul de turism nu este totuna cu schiul denumit ”alpin”, de pârtie, dependent de mijloacele de transport pe cablu și care, adeseori, are un caracter de competiție. El nu trebuie confundat nici cu schiul de fond, care se desfășoară, de asemeni, pe o arie limitată, pe piste special amenajate și folosind un altfel de echipament, având și el, uneori, caracter competitiv.

3. Ce echipament necesită?

a) Schiuri alpine lungi cam cât talia turistului și de preferință mai late, pentru a micșora scufundarea în zăpada afânată (din sortimentele din comerț se recomandă mărcile Topaz sau Combi R)

b) Legături simplu securit (de ex., marca Mesta) sau de tip Kandahar, care să confere o anumită mobilitate călcâielor, pentru etapele de mers.

c) Bețe ceva mai lungi, rezistente, bine ascuțite și cu rondele mai late decât cele folosite pe pe pârtii de tip ”beton”

d) Bocanci de schi din piele, cu șireturi, de dorit să fie mai înalți și mai rigizi pentru a ține piciorul fix. Cei mai buni: așa- zișii ”bocanci dubli”.

e) Eventual piei de focă sau imitații care se aplică pe tălpile schiurilor, la nevoie, și care împiedică alunecarea înapoi. Pentru început, se pot folosi și legături dublu securit, precum și clăpari (de preferință din piele, mai moi), dar în rucsac să mai existe ca o rezervă și niște bocanci pentru ”umblat” pe acolo unde e inevitabil.

Schiurile scurte de 1,00-1,10 m folosite de unii turiști considerăm că prezintă mai multe inconveniente decât avantaje și nu le recomandăm. Nu stabilitate, căderea ne cam strică toată plăcerea. Și totuși, și aceste schiuri scurte au fost la modă. ”Am îndragit munții” de I. Coman ”drumuri lungi și schiuri scurte”.

Radu Cotta și soția sa, cutezători tovarași de drumeții

4. Ce cunoștințe tehnice reclamă? Turistul să cunoască tehnica elementară de schi: coborârea directă și cea oblică, precum și procedeele de bază pentru formare și schimbare de direcție, plugul, ocolirea în plug și eventual cristiania (ultima nu e neapărat necesară). De asemenea, urcarea cu schiurile, întoarcerea pe loc, pasul de patinaj, derapajul lateral, depășirea hopurilor și a micilor obstacole și, nu în ultimul rând, ”tehnica” căderilor și a ridicării din cădere (mai dificilă în zăpadă profundă și pufoasă).

5. Cum se însușesc aceste cunoștinte? Învățarea și exersarea lor, începând cu echilibrul și mersul pe schi în teren orizontal sau cu mici ondulații pentru coborâri, frânări și ocoliri, alegerea unor pante ușoare, cu contrapante, evitând zonele aglomerate. Obișnuirea cu zăpada de toate felurile: afânată, lăsată, cu crustă, topită, viscolită, firnul de primăvară târzie, dar mai ales cu alternanța acestora pe parcursul unui traseu.

6. Unde se practică schiul de turism? Aproape peste tot unde în restul anului umblăm cu piciorul: gama opțiunilor noastre este practic nesfârșită. Așa că ne alegem traseele (de preferință prin recunoaștere de vară) după posibilități și gusturi: de la drumul forestier: valea Polistoaca – sub Susai – valea Azugii, la ruta Diham – Forban – valea Râșnoavei sau de la circuitul Predeal – Poiana Secui – Timiș de Sus – Predeal la drumul: Babe – Valea Cerbului, valea Obârșiei – Peștera (Bucegi) – ca să dăm doar câteva exemple de drumuri scurte. Pentru cine are mai multe zile la dispoziție, iată câteva sugestii: ”cutreierarea” platoului Bucegilor de la Coștila la Dichiu și de pe Caraiman la Șaua Strunga, regiunea Muntele Mic – Țarcu – Poiana Mărului, împrejurimile Complexului Borșa din Munții Rodnei. Îmbunătățindu-ne condiția fizică și câștigând experiență, vom putea trece progresiv de la modestele pante de antrenament la ture de creastă și străbatre de masivi (randonnees, cum le spun francezii).

7. Când se practică? Cel puțin 5 luni pe an, adică tot timpul cât avem zăpadă, pe care va trebui să știm unde s-o căutăm. La început de sezon (XII – I) prin jurul Predealului, a Sinaiei sau a Poienii Brașovului, unde ea se așterne de timpuriu, iar accesul nostru este mai lesnicios. Când ziua mai crește iar zăpada se mai stabilizează, începem să urcăm mai sus: pe munții Baiului, la Piatra Mare sau în valea Ialomiței, iar la sfârșit de sezon, când la 1000m altitudine a sosit primăvara (în lunile V și chiar III), ne ”refugiem” la Mălăiești, sub Parângul Mic, ori la Bâlea și la Podragu.

8. Ce avantaje și dezavantaje are? Schiul de turism nu este legat de un număr limitat de pârtii unde deseori lumea ”roiește” ca în mediul urban, el nu se ”autopedepsește” prin a sta ore întregi la cozile de la telescaun sau la teleschi. El are libertatea și satisfacția de a-și alege singur itinerariul, dacă dorește: mereu altul. Folosirea mai intensivă a bețelor de schi (și la mers sau la urcuș) solicită și alte grupe de mușchi decât cele ce intră în acțiune la coborâre; plămânii se primenesc mai deplin în aerul nepoluat, când ne pregătim să înfruntăm greutățile de toate felurile ale unui traseu variat de iarnă. și, să nu uităm, schiul de turism este mai puțin costisitor: echipamentul e mai puțin sofisticat, iar costul transportului suspendat se elimină. Iar dusul schiurilor în spate, inevitabil pe o parte din traseu, ne va părea mai ușor dacă ne vom aminti că toată vara cărăm cortul, sacul de dormit ori salteaua fără să ni se pară anormal. Cât despre urcușul cu schiurile în picioare, de ce să nu-l facem ce aceeași plăcere cu care învingem înălțimile pe solul dezgolit, ca ”pedestrași”, urcarea fiind, de fapt, o componentă de bază a conceptului de ”turism de munte”. Iar atunci când tovarășul nostru turist cu piciorul se luptă cu nămeții în care s-a scufundat până la brâu și istovit și descurajat se dă bătut, atunci noi ne simțim într-adevăr ”stăpâni ai muntelui”, ai naturii potrivnice.

9. Ce urmărește schiul de turism? El urmărește să ne ușureze și să agrementeze accesul și deplasarea montaniarzilor în spațiul montan în perioadele când existența zăpezii le îngreunează sau chiar le împiedică. El le oferă și posibilitatea de a gusta din bucuria primară, instinctivă, a alunecării, a senzației de viteză, având sentimentul reconfortant de a se mișca cu ușurință, cu economie de energie, pe culmi și pe văi, pe șleauri de pădure sau prin poieni, pe cărări umblate dacă vrem, dar mai ales prin zăpezi necălcate decât de vietățile muntelui.

10. Cui se adresează schiul de turism? În cazul colectivității noastre de iubitori ai muntelui și ai naturii: schiul de turism putem spune că se adresează tuturor membrilor clubului ”Floarea de Colț” și de toate vârstele, căci fiecare vârstă are latitudinea de a-și alege gradul de dificultate, modul și terenul de practicare a drumeției pe schiuri care îi convine în funcție de condiția fizică și tehnica pe care le posedă, de gusturile și, să spunem – ambițiile sau veleitățile fiecăruia.

Radu Cotta
Membru fondator al Clubului Floarea de Colț”

Printre materialele redactate cu grijă de Radu Cotta, ne-a încântat și am găsit util de pus cu vreo ocazie la încercare traseul descris pe ruta Cabana Padina – Fundata, material din care am selectat traseul de iarnă, practicabil pentru schiul de turism:

”DE LA CABANA PADINA LA FUNDATA, VARA ȘI IARNA

Prezentăm în cele ce urmează un itinerariu turistic mai rar străbătut, care porneşte din valea superioara a Ialomiței şi se încheie în pasul Giuvela, punctul de cota maximă a culoarului Rucăr-Bran. El se desfășoară în doi masivi: Bucegi și Leaota şi îl recomandăm în special drumeților care, dispunând de o zi liberă în plus, vor sa „iasă” din Bucegi pe o altă cale mai puțin bătută. E de preferat sensul de parcurgere indicat pentru că el comportă un mai redus consum de energie (porțiunile de urcuș au o pondere mult mai mIcă), deoarece plecarea se face de la altitudinea de 1525 m și ajunge la 1248 m. (…)

Traseul de iarnă. Este vorba nu neapărat de iarna calendaristică propriu-zisă, ci de perioada dIn an caracterizată prin prezența zăpezii, care poate cuprinde la aceste altitudini și sfârșitul toamnei, precum și o bună parte din primăvară. Acest sezon îl vedem deosebit de indicat pentru străbaterea traseului propus, cu schiurile. El poate fi parcurs și cu piciorul, dar numai dacă avem șansa unei zăpezi care să ne „țină” deasupra. Chiar și așa însă, randamentul la înaintare este prea redus pentru ca tura să nu necesite un bivuac fie în cortul propriu, fie într-o stână sau bordei, undeva sub creastă (opinăm pentru zona de la sud de Piatra Alba în bazinul Văii Negre). Riscul de avalanșe este minim în acești munți.

Nu intâlnim pe traiectul propus creste acuțite, zone unde să se formeze cornișe periculoase, pante abrupte care înghețate să prezinte pericol de derapaj. Totuși, sunt recomandate câteva modificări față de traseul prezentat anterior pentru condiții de vară. De la cabana Padina până sub Colții Strungii, unele devieri de la poteca de vară ne vor fi sugerate de însăși configurația terenului și de structura zăpezii, ținând seama de specificul mersului pe schi (de dorit ca înaintarea să fie ajutată la urcuș de prezența unor piei de focă sau imitații, aplicate pe tălpile schiurilor). După mai puțin de o jumătate de oră de la o doua stână menționată, în loc să continuăm către șaua nordică aq Tătarului, vom coti brusc la dreapta urmărind în urcuș pieptiș ulucul care se sfârșește în Strungile Mici. Sporul de efort necesitat de învingerea unei diferențe de nivel suplimentare de 30-40 de metri este însă justificat. La apus de această Strungă se ”înjugă” în Bucegi piciorul de pornire al munților Leaota, cumpănă a apelor pe care vom efectua o plăcută coborâre cu schiurile și în condiții de siguranță superioare drumului de vară. Acsta din urmă, a cărui potecă astupată de zăpadă este greu de identificat, deci aproape inutilizabilă, face ocolul deschis pe sub Strungi și pierde din înălțime ce va trebui de altfel curând recuperată. Mai important însă, el se derulează pe o coastă destul de înclinată, unde ”curgeri” nedorite de zăpadă sunt posibile. Din șaua Bucșa și până dincolo de Dudele, traseul de zăpadă se suprapune practic peste cel descris pentru vară, cu mici excepții, criteriul actual nefiind urmărirea riguroasă a potecii, ci obținerea de avantaje pentru o plăcută și spornică alunecare. În ultima șa menționată îninate de Piatra Albă, acolo unde plaiul ciobănesc de vară o apucă de-a coasta prin pădure spre stânga, noi vom urca direct înainte pe culme, vegetația alpină pitică îngropată acum în omăt nemaiconstituind un obstacol. Ne vom reîntâni cu drumul de vară descris pe flancul vestic al vârfului Sf. Ilie, după ce am ținut vreme de aproape o oră, cu unele ecepții, linia de culme Piatra Albă – Jigărea (1846 m) – Sf. Ilie (1887 m). Varianta de iarnă este mai scurtă, oferă o perspectivă mai completă asupra împrejurimilor, dar ceea ce este mai important, este mai sigură și mai comodă pe zăpadă, în comparație cu poteca de vară. Aceasta traversează fețele înclinate, la început cu obstacole naturale: copaci, rădăcini și trunchiuri cazute, mai apoi pante dezgolite, deseori alunecoase ori cu zăpadă instabilă, iar la intersectarea numeroaselor viroage ce nasc din coasta Pietrei Albe, chiar limbi de gheață. În ultima etapă, singurul segment de drum mai puțin plăcut iarna este ocolirea prin dreapta a platoului întins al Sântiliei datorită pantelor și obstacolelor constituite de vegetația mare și relativ deasă. și aici am putea să alegem culmea din stânga, dar obținem o ascensiune suplimentară de 100 m diferențăde nivel.

Decizia vom lua-o în funcție de starea de moment a zăpezii și de situația atmosferică în general. În rest Șleaul Mândrului pe care îl coborâm aproape în alunecare neîntreruptă, fie pe aleea croită de mâna omului, fie chiar pe alături prin păduea suficient de rară nu ne poate crea decât cel mult probleme de orientare. Povârnișul pregnant conturat spre est către depresiunea Moeciului de Sus este și iarna un reper destul de clar. Pentru mai multă siguranță vom controla din timp direcția generală de mers, care până la primele așezări din Fundățica trebuie să fie consecvent nordul. Este etapa în care putem recupera pe zăpadă eventualele întârzieri de până acum, fiind îndreptățiți să ne felicităm că ne-am încumetat să cărăm schiurile. De fapt utilitatea lor o vom simți aproape tot drumul, ușor ondulat pe vertical, ce se pretează de minune la drumeția pe schiuri. Culmea întrucâtva monotonă, anosta si chiar “nefotogenică” a Leaotei în timp de vară sau toamnă ni se va înfațișa mult mai atrăgătoare înveșmântată în mantia zăpezii ce învelește râpele, viroagele, bolovanii, tufele care înțeapă, sculptând în alb tot soiul de forme bizare ce încântă ori șochează prin insolitul apariției lor.

În balanța avantajelor cântărește greu un factor pe care nu trebuie să-l omitem: vizibilitatea. Este cunoscut faptul că în anotimpul rece, pâclele care în genere vara la munte ne restrâng orizontul, lasă loc în cele mai multe cazuri unei atmosfere ca de cristal, datorită lipsei de vapori de apă, iar crestele îndepărtate se conturează mai net datorită aceluiași alb strălucitor. Trăiri ce se gravează adânc în memorie și care răsplătesc pe deplin osteneala: “Per aspera as astra !”. O apreciere a duratei unui asemenea drum pe schiuri este în mod fatal hazardul, căci la toți factorii determinanți din timpul verii se mai adaugă marea necunoscută: zăpada, cu grosime, consistență, neregularitățile, gradul de alunecare (ori de frânare) și toate celelalte surprize ce-i sunt proprii. O prima apreciere “optimistă” ar fi că timpul de mers nu-l va depăși pe cel de vară, ținând seama că întârzierile la urcușuri vor fi compensate de câștigurile de timp la coborare. Oricum, pentru un grup de schiori-turisti (grupul ideal îl consideram de 3-4 persoane) corespunzător echipați, dispunând de o condiție fizică și tehnică cel puțin medie, credem ca tura se poate realiza în nu mai mult de 12 ore, deci “o zilumină” de luna martie. A nu se omite cele amintite la început: vizibilitatea este o condiție “Sine qua non” a abordării acestui traseu, cu atât mai mult valabilă iarna. Pentru cazul că pe parcurs în mod intempestiv vremea se deteriorează, pot fi avute în vedere și retrageri din traseu pe picioarele de munte ce conduc la dreapta spre Moeciu ori către stânga în Valea Brăteiului sau în Valea Neagră. În cel din urmă caz însă, înnoptarea se impune să se facă în cort ori în stâne părăsite, așezările omenești permanente fiind prea îndepărtate, asa cum s-a mai arătat. Perioada preconizată pentru această tură pe schiuri este sfârșitul iernii, când zăpada e mai așezată și mai stabilă, iar ziua mai lungă, eventual chiar la inceputul primăverii în lunile martie sau aprilie, în cazul că ne convingem ca zăpada acoperă sufficient zona de parcurs. Este de foarte mare utilitate de a efectua o recunoaștere a traseului de cu vară. Independent însă de anotimp considerăm necesar să subliniem faptul că acest itinerariu fiind în mare parte nemarcat, relative puțin umblat de turiști, fără cabane și refugii pe parcurs, este necesar ca cel puțin conducătorul grupului să fie un turist experimentat care să mânuiască în mod corespunzător harta și busola. Chiar și așa, lipsa de vizibilitate, ceața, norii sau vântul puternic sunt tot atâtea motive care trebuie să ne determine să amânam excursia.”

Am ales mai jos, pentru savoarea textului, o scrisoare a lui Radu Cotta adresată revistei ”România Pitorească”, în care ține să își exprime mulțumiri echipei Salvamont Argeș pentru ajutorul acordat la recuperarea unui aparat foto:

”Tovarășe Redactor,

Vă rog să binevoiți a face loc în coloanele revistei “România Pitorească” următoarelor rânduri:
În ziua de 7 VIII a.c., pe când escaladam creasta Vârtopelului (munții Făgăraș), m-am oprit la punctul denumit Cetatea Vârtopelului, de unde am făcut o fotografie. În acest timp, al 2-lea aparat foto, așezat pe o mică platformă, s-a dezechilibrat și s-a rostogolit pe un vâlcel care coboară abrupt în Căldarea Vârtopelului, dispărând din raza vederii.

Deși conștient că existau puține șanse ca aparatul să mai fie utilizabil, am dorit totuși să recuperez filmul, care conținea imagini valoroase pentru mine. Efectuând, din motive de prudență, un mare ocol, am pătruns singur de jos în sus in căldare și la baza Vâlcelului, urcând în căutarea obiectului pierdut. Fără rezultat însă.

Atunci m-am adresat Formației de Salvare din Pitești, la unul din punctele ei de intervenție: refugiul de sub Fereastra Smeilor. Salvamontistul prof. Cornel Găvănescu din Pitești s-a oferit fără ezitare să mă ajute, cu toate că acest gen de acțiuni nu intră în sfera de activitate a Salvamontului.

La 9 VIIIa, într-o perioadă de răgaz, când formația nu era solicitată, am condus pe tov. Găvănescu la “locul crimei”. Ajutat de acesta, după luarea tuturor măsurilor de siguranță ce se impuneau, am coborât și subsemnatul pe Vâlcel. După o căutare minuțioasă, nu lipsită de dificultați si emoții, Salvamontistul mi-a putut înmâna obiectul dispărut.

Țin să-i adresez și pe această cale viile mele mulțumiri și să aduc cuvinte de laudă și prețuire atât pentru prof. C. Găvănescu, cât și pentru colegii lui de la Salvamont Pitești, care își îndeplinesc cu devotament și deplină dăruire misiunea atât de frumoasa și utilă de ajutorare a turiștilor din această minunată zona montană a țării.

Acesta este motivul pentru care mi-am permis să fac publică o neplacută întamplare de interes strict personal.

Cu mulțumiri: ing. Radu Cotta

29 VIII 1987”

Despre Radu Cotta (n. 19 mai 1927 – d. 20 nov. 2001, munții Bucegi) lăsăm să vorbească rândurile de mai jos, dintr-o ciornă a ”notei explicative” din anul 1985 adresată de dumnealui secretarului de Partid (PCR) de la institutul de proiectări unde era angajat, în vederea obținerii acordului pentru o deplasare în Austria:

”Notă explicativă – Ref. cererea de plecare în excursie în Austria în concediul de odihnă pe 1985 a ing. Cotta Radu Gh.

– Obiectivul călătoriei: o ascensiune la peste 3000 m altitudine în Alpii Austriei (Hohe Tauren), cu mijloace specifice: sac de dormit, cort, colţari, piolet, etc.

Am ales Austria, fiind cea mai apropiată ţară cu munţi înalţi şi în care nu este necesară invitaţie şi viză de intrare. În plus, deplasarea proiectată se poate realiza cu mijloace materiale mai modeste.

Excursia intenţionez să o efectuez singur.

Nu solicit valută statului român. Valuta o deţin de la un fost camarad de munte, pe acea vreme cetăţean român, între timp plecat legal în străinătate şi stabilit în Finlanda.

Sunt un pasionat al muntelui de 5 decenii (de la vârsta de 7 ani), când am făcut prima excursie cu tatăl meu, inginer silvic şi vânător. Drumeţiei, alpinismului şi skiului îl consacru aproape tot timpul liber, reunţând aproape la toate celelalte satisfacţii ale oamenilor obişnuiţi.

Cunosc în detaliu absolut toţi masivii muntoşi ai patriei, pe care i-am ,,bătut” în nenumărate rânduri, vara sau iarna, cu piciorul său cu schiul. La fel, munţii mai importanţi din ţările vizitate: Tatra Mare cehoslovacă şi poloneză; M. Rila si Pirini în R.P.B., idem M. Vitoşa, M. Olimp şi Athos în Grecia, Erzgebirge în RDG etc.

La vârsta mea de 58 ani, o amânare de numai 1-2 ani a plecării are toate șansele să însemneze ratarea ascensiunii visate, căci forțele fizice scad văzând cu ochii.

In 1981, am călătorit în Grecia, în vizită la un prieten de naţionalitate greacă, fost coleg de serviciu. Soţia mea (din 1965) a călatorit în Elevaţia, în 1980 tot ca invitată la prieteni.

Nu am niciun fel de rude în străinătate. Nu intreţin relaţii de corespondenţă cu transfugi.

Nu am fost, nici eu, nici vreun membru al familiei , judecați sau condamnaţi.

Sunt de profesie inginer constructor şi lucrez în proiectare construcţii la IPMUE. Nu lucrez şi nu am lucrat niciodată cu documente secrete.

În deplasările din străinătate, atât eu, cât şi celalţi membri de familie plecaţi în delegaţie sau excursie, am avut o comportare corespunzătoare, demnă, de cetăţeni conștienți al R.S.R

29 III 1985”

În încheiere, ne dorim ca materialul transmis să reprezinte o contribuție la literatura montană activă și de actualitate în peisajul tematic din România și o picătură de inspirație pentru pasionații munților, finalizându-ne intervenția tot prin cuvintele lui Radu Cotta:

”Nu pot decât să vă fac îndemnul: cutezați și avântați-vă pe pantele înzăpezite și – subliniez – nebătute încă – nu numai cu piciorul, ci și cu aceste miraculoase scândurele curbate la capăt (de fapt, ele pot fi și din metal).

Vă asigur că veți fi răsplătiți.

Vă urez, așadar, alunecare plăcută și spornică.”