Zilele în care n-am mai putut merge pe munte
Autor: Ilinca Drăgan (Iași)
Un pas, o respirație, un împins cu bețele în pământul înghețat. Și iar un pas…
Nu mi-a mers niciodată vestea că aș fi un om foarte rațional. Adică îmi place să văd logica din spatele lucrurilor, dar, dacă ar fi să primesc o diplomă de merit pentru ceva, cu siguranță nu ar fi pentru cât de bine e calculat algoritmul după care am grijă de viața mea. Mi-a plăcut mereu să cred că această trăsătură cu două tăișuri mi-a adus un plus de apropiere în relația cu muntele. Că acel mic click mental – foarte propriu și natural mie – care îmi dă voie să mă ”arunc” puțin dincolo de o fină linie ce marchează limitele personale de confort (și, poate, pentru unele interpretări din exterior, de siguranță) a deschis și deschide porți spre un alt fel de înțelegere. O înțelegere ce se definește mai mult ca o integrare interioară a mediului, care scurtciruitează pe secvențe raționamentul discursiv și care se apropie de o comuniune strânsă și mult mai intuitivă cu viața dimprejur, în ansamblul ei. Asta mă face, de cele mai multe ori, să nu simt niciun fel de frică de mediu, cât acea bucurie a… aparteneței. Totodată, mereu am avut un ”simț” pentru a detecta acest tip de trăire și în alți oameni; am identificat-o întotdeauna fără greș și, pentru mine, a reprezentat ingredientul după care am decelat pe scara de valori personale oamenii de munte cu adevărat buni de… bunii tehnicieni ai mersului pe munte (unii mult mai străluciți tehnicieni decât aș putea avea eu dedicarea să devin vreodată… totuși, rămânând recunoscătoare faptului că cei care mi-au ”pus primele cărări sub bocanc” nu au făcut parte din această categorie).
Un pas, o respirație, un împins cu bețele în pământul înghețat. Și iar un pas… Durerea aceea înțepătoare în genunchi: nici nu-mi mai dădeam bine seama dacă era cauza unui soi de slăbiciune în tot trupul sau era doar dublată de ea.
”Trebuia să ți se întâmple și asta” – vocea interioară mustea de autoironie; semn bun, de altfel, semnul unui psihic încă pe baricade. De data asta, nu ignorasem doar legile de bază ale logicii – de la care, spuneam, n-aș fi la prima abatere. (Logica mea spunea așa: sâmbătă – 12 ore de de tură grea, din care vii cu genunchiul stâng forțat. Duminică – tură ușoară, dar care desavârșește forțarea genunchiului. Luni, copilul mic face viroză digestivă. Marți începi să te simți rău și tu. Miercuri scrintești, prin oraș, genunchiul celălalt, cel ”bun”. Miercuri noaptea… ești iar în tren, iar joi pe traseu: patru zile de traseu prin sălbăticii nemarcate, de unde nu e chiar simplu să-ți iei jucăriile și să te întorci). Dincolo de toate acestea, așadar, călcasem și pe un alt fel de semnal, unul pe care îl primesc rar sub forma asta: cel al corpului propriu, care, în seara plecării, îmi tot spunea, într-o oboseală leneșă, să stau acasă. Am pus repede la punct lenea; n-a fost nevoie decât de o mică părticică din dorința mentală de a merge pentru a o face să tacă…
Și iată-te pe traseu, Încăpățânarea Ta, în toată splendoarea… pe acea bucățică de traseu care ieșea din hartă și, deci, despre care nu știai nimic…
Un pas, o respirație, un împins cu bețele în pământul înghețat. Și iar un pas… Rău tot mai accentuat și amețeală. Vârf, șa, vârf, șa…. iarăși vârf și încă unul. Piciorul nu mai mergea, deja era târât într-o poziție țeapănă, nefirească. Iar șoricelul autocritico-autoironic din cap nu părea să arate pic de înțelegere.
”O să le strici tura. După ce că te-ai autoinvitat, acum, din cauza ta, n-or să termine traseul”.
”Deal-vale-deal-vale… Aproape spațiul mioritic al lui Blaga, dar nu îmi amintesc ca acolo să fi fost vorba și de viscol”…
”Să fim sinceri, ți-e rău. Chiar dacă presupunem că ajungem în seara asta, o să fii numai cu capul în șanț. Fir-ar viroza să-ți fie! Și acum și genunchiul… Ăștia se vor îngrijora și vor pleca acasă. Din cauza ta!”
”Ok, cobor. Dar… nimeresc să cobor? Avem o singură hartă pe grup, de ce n-am făcut o copie, de ce…”
”Băieții ăștia chiar nu alunecă și nu se împiedică niciodată?” (cugetare ”la firul ierbii”)
”Ești praf, fetițo, dacă un traseu pe ”dealurile” astea te trimite acasă. Praf!”
Un pas, o respirație, un împins cu bețele în pământul înghețat. Și iar un pas… Mersul devine un automatism tot mai dureros. Iar satelitul n-a greșit, stâna e mult mai departe decât credeam noi. Mi-e rău în două cu foame și, pe deasupra, instanța autoironică își permite să râdă de absurditate. Strâng fașa elastică în jurul articulației și mă minunez de calmul plin de zâmbet și încredere din vocea mea când le transmit că ”e bine, doar o să merg mai încet puțin ca să nu-l forțez”. De faaaaapt, urlă cineva supărat în mine, tot ce mi-aș dori e bivuacul ăla… și îl vreau aaaacuuum, aici, în mijlocul drumului și-n pantă, dacă se poate, numai să mă lungesc odată jos!
Un pas, o respirație, un împins cu bețele în pământul înghețat. Și iar un pas… Viscolește tot mai tăios. Iar copacii, frunzele, lumea întreagă parcă se destramă și se recompun cu fiecare pas înaintat cu greu. Percepțiile se distorsionează și mediul trece în planul doi, învârtindu-se în jurul singurului reper râmas stabil: ritmul respirației pe efort.
O singură chestie mă bucură enorm : faptul că cei doi coechipieri ai mei vor să ne deplasăm în deplină liniște, poate-poate vedem ceva animale. De animale nu-mi ”arde” acum, dar liniștea asta îmi convine grozav: sunt eu, cu gândurile mele, cu efortul meu, cu durerea mea, cu muntele, cu Dumnezeu. Ca și cum aș merge singură. E bine… și momentul de ”panică” al omului neobișnuit cu postura celui slab din grup a trecut. Știam, din teorie, dar și din atâtea experiențe anterioare, că, în astfel de momente, tot ce ai mai bun de făcut este să-ți păstrezi calmul, să forțezi gândurile să tacă, să blochezi scenariile de orice soi și să trăiești fără împotrivire tot ceea ce vine. De la durere la greață, de la foame la oboseală, de la frig la sentimentul nou și neplăcut de a fi ”coada” grupului. Știam că, mutând atenția de pe noianul de gânduri pe ceea ce simțeam, undeva în proces va apărea bucuria. Și număram succesiunea cadențată, dând atenție maximă fiecărei clipe:
Un pas, o respirație, un împins cu bețele în pământul înghețat. Și iar un pas…
Bucuria nu a întârziat să apară; întâi timid, strecurându-se între pașii șchiopătați; apoi puternic, cu inima pocnind în piept – în măsura în care răul se încăpățâna să persiste în stomac – a doua zi, pe un vârfuleț fantastic, însorit și necunoscut, cu un toponim care, păstrând o sonoritate populară adânc românească, ar fi sinonim cu… ”liber”.
Un pas, o respirație, un împins cu bețele în pământul înghețat. Și iar un pas… Așa am mers toate cele patru zile. Sprijinindu-mă în bețe, șchiopătând – până la final – cu ambii genunchi, pe rând sau deodată. Pas cu pas, trăindu-l pe fiecare și fără gânduri de viitor. Așa, pas cu pas, s-a făcut că am terminat exact traseul propus, în timpul propus. Și în deplină liniște, afară și înăuntru. Liniștea faptului că nimic din ceea ce trăim – nicio durere, nicio neputință, nicio bucurie – nimic nu e degeaba. Că, dimpotrivă, toate sunt parte dintr-un Sens mult mai mare. Care ni se relevă atunci când ne îndurăm să ne oprim o clipă din gândit și plănuit și să începem să trăim…
Au fost cele patru zile din viața mea în care am simțit că ”nu am putut merge pe munte”. Nu așa cum (mă) știam, cel puțin. Nu conform cunoscutului, planurilor, așteptărilor. Am mers, însă, altfel. Într-un fel în care, cred, am avut mult mai mult de câștigat.
………………….
Astăzi, a cincea zi, a venit din urmă și sensul (instanța autoironică nu se poate abține: oare am mers, totuși, tot prea repede?). Sub forma unei vești mari și foarte dărâmătoare de ”planuri de acasă” pentru viața mea. Care a făcut lumină în tot.
”Atâta mers pe munte și n-ai învățat încă” – pentru prima dată, vocea interioară nu purta în ea pic de sarcasm, ci un fel de căldură înțelegătoare, învăluitoare. Ca o reamintire a faptului că tot ceea ce contează atunci când urci și cobori aparent interminabil, obositor și, poate, fără rost, pe teren necunoscut sau care se schimbă în permanență, este să fii tot ce poți mai bun în fiecare pas micuț pe care îl faci. Și să primești fără împotrivire ceea ce vine. Pentru că mereu te așteaptă acel Sens mai mare. Dacă nu fugi prea tare, dacă îi dai voie să dea peste tine.
Uneori în cel mai neașteptat și minunat mod posibil.
Un pas… și încă unul…
14.11.2016
Autor: Ilinca Drăgan (Iași)
Text câștigător al Premiului II, Categoria Non-Ficțiune, la Concursul de Literatură Montană “Reading Mountains”, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui.
11 Decembrie 2016
Leave a Reply