Premiul I, Poezie, 2016 – Cristi Iliescu – Hășmașiada (tură cu fainoșag)

Hășmașiada (tură cu fainoșag)

Autor: Cristi Iliescu (București)

De cum luna lui Brumar a sosit la rând în an
Le-am propus încă o tură. Relu, Liviu, Lucian
Au răspuns Prezent și iată c-am pornit cu ochii-n zare
Să găsim zăpadă multă sus pe Hăghimașul Mare.

Prima zi: pornim devreme fiindcă muntele-i departe
Privind cu nesaț pe geamuri către locurile-aparte.
Dar alene ne-am dat seama precum ghicitorii-n cești
Că ne minunam pe drumul ce ducea spre Comănești.

La prânz iată că ajungem în micul oraș Bălan
Prețuit odată pentru cuprul bun din subteran.
Găsim un loc să parcăm căruța cu coviltir
Și lăsăm caii să pască iarbă verde-n cimitir.

În timp ce repartizam în saci sticlele de vin
(Gâlcevindu-ne ca hoții în față la țintirim),
Doar ce-apare cabaniera, scuzându-se de ne-ncurcă,
Dar c-am face, poate, bine de n-am lua tot vinu-n cârcă.

Bucuroși că am lăsat o impresie halal,
Luăm bocancii în picioare și-ncepem să-i dăm la deal.
Liviu, n-având trepiedul, ne pozează cu un selfie;
Negreșit se poate spune că ne-asemănăm cu elfii!

Pe-un molid găsim afișul (cum nu vezi des pe cărări):
“Dacă termini băutura sau rămâi fără țigări
Sună-ne și îți aducem tot ce vrei, ieftin, acum”.
Tu doar să golești pahare și să faci cercuri din fum.

Am luat număru-n agendă, cum suntem prevăzători,
Întrebându-ne de cară și turiștii pe spinări,
Ori de au vreo ricșă iute să ne urce sprintenel
C-un chinez putere brută, și la vale în rapel.

Iată că urcarea-i lină, însoțiți de voie bună
Și ni-i gândul să ajungem, să gustăm rachiu ghe prună.
Înspre dreapta ne apare fața vârfului Ecem
Sub soarele dup-amiezii cu nori pufoși în harem.

Când urcușul se-năsprește eu mă vait, zbier că mor!
Dar trecem un pârâiaș și ajungem la izvor.
Pân-aici, din vorbă-n vorbă, am epuizat un ceas.
Deși n-avem panoramă, facem un dorit popas.

Un scurt grohotiș urmează, parcă-i drum forestier,
Și ieșim într-o poiană; de aici este lejer.
Mânați de vederea largă ce îmbie la urcuș
Suim panta verde care iarna poate-i derdeluș.

Ajunși în fața cabanei ne schimbăm tricoul și
Eu cu Lucian și Relu ne punem pe ghidușii.
După ce ne luăm cazarea, cu poftă sălbatică
Atacăm formațiunea Piatra Singuratică.

Deci… țup-țup pe potecuța așezată cam pieziș,
Tot rostogolind la vale pietrele pe povârniș,
Dăm de prima săritoare… Relu vrea s-o ia-napoi,
Dar mânat de noi cu bățul redevine mai vioi.

Însă gura nu-i mai tace: „Am rău de-nălțime mare
Și nici piatra nu îmi place! Salvamont ce număr are?”
Îi spun: „Relu, de vei plânge, nu voi spune nimănui,
Dar știi și tu vorba aia, că se scoate cui pe cui.“

Înc-un pic de cățărare și-apoi cablu-ajutător;
Îmi revine-n minte Craiul – cât de asemănător!
În ultima porțiune abordăm și un vâlcel,
Eu m-așez pe metereze, Relu șade cumințel.

Lucian se furișează pe potec-aeriană
De unde are vedere în poiană, spre cabană.
Și de fapt, de mă uit bine, cred că am să reușesc
Să cuprind de-aici întregul ținut verde secuiesc.

Aș monta aici și cortul, chiar pe buza dinspre hău,
În zori să îmi beau cafeaua cu vedere la Ceahlău.
Aș rămâne-o veșnicie pe acest vârf suspendat
Cufundat în reverie stând sub cerul înstelat.

Iată că la coborâre avem avânt în potecă:
Relu mânuiește cablul ca bara de discotecă!
Ajungând jos la cabană, ne-ntâlnim cu Liviu-afară,
Plictisit, înfometat, rezemat într-o țigară.

Bunăoară… copți de poftă, stabilim să frigem șuncă…
Ca un căpitan pe punte eu împart sarcini de muncă:
“Tu tai lemne, tu pui focul… nu mai stați cu mâna-n sân!
Iară tu umple-mi paharul până sus, nu fi hapsân!”

Cabana-a fost renovată în urmă cu câțiva ani,
Și primește oaspeți pentru 20 de gologani.
Domnul Gal, cabanierul, este om de nota 10,
Ca-n povești vechi, cu cabane, unde timpul nu mai trece.

Liviu speră să surprindă în noaptea senină stele,
Nici prin gând nu-i trece că va imortaliza doar iele.
Când ne liniștim dezbatem ca-n poiana lui Iocan,
Golind sticlele cu poftă de lichidul bachian.

Lucian mângâie calul cu a lui blândă carabă
Și trezește armăsarul care dormita în gloabă.
Acum el, săracul, fuge speriat de arsenal…
Noi (râzând) îi dăm porecla: Călărețul de sub cal.

Așa trece seara blândă la cabana primitoare
Și godinul încălzit ne îmbie la culcare.
Ziua doi: pornim spre vârf pe un soare de paradă,
Acompaniați din tufe de zumzetul de cicadă.

Spre pădurea neclintită ne-avântăm ca un ciclon
Luând startul precum bolizii ce-așteaptă la fanion.
Pe platou nu e potecă, dar o desenăm prin iarbă,
Și privim cum valea toată parcă a-nceput să fiarbă.

Cu natura-ntreagă trează ne croim drum prin pădure
Și cădem în reverie, o poveste să ne fure.
Printre pomi zărim lapona Enigel zâmbind și parcă
L-a-ntâlnit pe Riga Krypto, însuși regele ciupearcă.

Prin urechi un șuier zburdă, ce se-aseamănă c-un cânt
Al unui cioban din fluier, cu mustățile în vânt.
Urcând culmea înierbată ajungem pe-un vârf golaș,
Dar aflăm curând că nu e cel mai mare din Hășmaș.

Dăm o roată cu privirea, găsim că vârfu-i aproape,
Trecem un desiș de tufe, ne scăldăm tricou-n ape
În război cu jnepenișul… Știm că mai avem puțin
Până la vârful cel mare – fereastra către divin.

Și-am ajuns. Cât vezi cu ochii munții ne zâmbesc din zare:
Călimanii și Ceahlăul… Rodnei sunt în depărtare?
Un ochi albăstrui de apă se zărește înspre Chei –
E Izvorul Muntelui, pus pe cursul Bistriței.

După ce pozăm și ni se potolește bucuria
Relu meditează ca un Gânditor din Hășmășia.
Spre vest e o cruce mare ce se oglindește-n cer
Amintindu-ne o clipă c-aici totu-i efemer.

Cocoțați pe malul râpei iscodim priviri în vale,
Sprinjinindu-ne în bețe, ori cu mâinile în șale…
Măreață este natura, iar eu sunt așa umil!
(Parcă aș fi moșulețul din clipuri cu Benny Hill)

Coborâm să ne întoarcem, dar lăsăm gândul în creastă,
Cum lasă ciobanul oaia pe pășune ca să pască.
Doar un corb ne mână calea, ca-ntr-o veche epopee,
Norii flutură pe boltă, agățați ca niște zmeie.

Din nou la cabană… Calul – pofticios cu mintea creață –
Gândește că de e verde, geaca mea este fâneață.
După ce strângem bagajul, ne luăm rămas-bun în prag,
Bucuroși de găzduire în tura cu fainoșag.

N-am găsit deloc zăpadă, ci doar o toamnă târzie
Revărsată peste munte, cu nuanțe vii de magie.
Și în loc de încheiere, când cortina va să cadă,
Vă salut, ture frumoase, și semnez cu o baladă:

Munții noștri poartă aur în pădurile-ncâlcite,
Unde ies în luminișuri animale fericite,
Unde susură izvoare la care cerbii coboară
Și pe culmile semețe peste care șoimii zboară,

Pe poienile întinse unde florile învie
Cu venirea primăverii și ne cheamă-n drumeție,
Unde aeru-i curat și zăpada este albă,
Și a noastră tinerețe rămâne înscrisă-n iarbă,

Unde-și crește-n taină mare o ursoaică puiul drag,
Unde păianjenu-adună roua rece în șirag,
De unde tresare-n muguri viața de sub frunze moarte
Și unde vor cădea toamna picurând ghindele coapte,

Unde lupii se-ntâlnesc noaptea să cânte la lună,
Unde au cuibar pe creste vulturii, unde se-adună
Cei ca noi și fiii noștri liniștea să o asculte…
Așadar să îi permitem muntelui să fie munte.

Autor: Cristi Iliescu (București)

Textul este publicat online și aici.

---

Text câștigător al Premiului I, Categoria Poezie, la Concursul de Literatură Montană “Reading Mountains”, organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine, cu ocazia Zilei Internationale a Muntelui. 

11 Decembrie 2016 

Lista completă a tuturor premiilor, aici.